Yachting, un lux asumat

În ceea ce mă priveşte, n-aş putea spune că există un lux mai mare decât acela de a te pierde între cer şi ape, uitând de timp, evadând din spaţiu, la prova propriului tău yacht. Cu siguranţă, nu e un lux al lenii, al uitării de sine, al pierderii controlului. Este luxul luptei cu propriile-ţi limite, cu natura, cu vântul, cu valul, ca să-l parafrazăm pe poet. Mai apoi, am putea spune că este luxul cu adevărat decent, anonim, eroic până la urmă. Luxul pentru tine însuţi. Încep să-i privesc cu alţi ochi pe aceia care au preferat yachtul celui de-al patrulea SUV cu care să se dea pe Dorobanţi, în ovaţiile mulţimii. E drept că atunci când, pe banii mulţi, îţi redefineşti locul umil în imensitatea naturii, te-ai putea întreba „de ce?“ De ce să te expui inutil, când te poţi expune privirilor admirative, pentru ce să-ţi plesnească faţa rafale de vânt şi biciul apelor sărate, când ar putea s-o facă pletele blonde ale vecinei de decapotabilă.

Pentru ce să munceşti ca un salahor, trăgând infinit de parâme şi ridicând vele, când ai putea asculta, în surdină, torsul rotund al ultimului tău motor?! Dar, din fericire, atunci şi acolo, nu-ţi mai dă mâna să-ţi pui întrebări existenţiale, ci doar să exişti, cu toate simţurile turate la maxim, aşa cum au făcut-o, de-a lungul timpului, toţi bărbaţii care s-au luat de guler cu marea. Cum care guler?! Păi dacă halba, la fitze, are guler gros de spumă, valul, de ce n-ar avea, şi el, aceeaşi distincţie cochetă?

Ei bine da, cred că yachtingul este un lux la superlativ. Dar unul asumat din toate punctele de vedere şi, mai ales, din cel al forţei de caracter.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *