Categorii
Nr. 4 / Iulie - August 2008

POVESTEA GUSTULUI

CU AVOCATUL LIVIU POENARU, UN MAESTRU AL POVEŞTILOR CU GUST DESPRE GUSTURI, AM ÎNCEPUT SĂ DEPĂNĂM AMINTIRI ÎN NUMĂRUL TRECUT AL REVISTEI NOASTRE. ASTĂZI VOM CONTINUA FIRUL „DEGUSTĂRILOR”

CU AVOCATUL LIVIU POENARU, UN MAESTRU AL POVEŞTILOR CU GUST DESPRE GUSTURI, AM ÎNCEPUT SĂ DEPĂNĂM AMINTIRI ÎN NUMĂRUL TRECUT AL REVISTEI NOASTRE. ASTĂZI VOM CONTINUA FIRUL „DEGUSTĂRILOR”

Rămăsesem, nu-i aşa, la „gusturile false”, în finalul discuţ iei noastre de data trecută, îşi reia povestirea specialistul în pledoaria gustului, avocatul Liviu Poenaru. Se aşează din nou la biroul său generos din lemn de nuc, dă un telefon scurt, apoi se adânceşte în poveste.

PROHIBIŢIA, MANĂ CEREASCĂ

Şi dacă tot vorbim despre băuturile alcoolice falsificate, n-ar avea niciun haz să trecem peste cele întâmplate în perioada prohibiţiei americane. Subiectul este mai mult decât interesant în privinţa efectelor sale perverse. Ei bine, Prohibiţ ia nu numai că nu a cuminţit pe nimeni, aşa cum au crezut naivii care invocau amendamentul 18 al Constituţiei, dar a şi creat o clasă de milionari – miliardari, am putea spune astăzi. Un exemplu demn de menţionat ar fi chiar Al Capone, gangsterul care învârtea oraşul Chicago pe degete, şi care avea o cifră de afaceri de 100 milioane anual, ceea ce astăzi, ar bifa o valoare de peste 100 de miliarde.

Ei bine, toată această politică, destul de curioasă, aplicată după primul război mondial, de a interzice producerea şi comercializarea băuturilor alcoolice, nu a avut alt efect decât, repet, acela de a crea o clasă de îmbogăţiţi peste măsură, exact aşa cum se întâmplă astăzi cu traficul de droguri. Şi acesta conduce la îmbogăţirea unor mari reţele de traficanţi, fapt ce ar deveni imposibil în momentul în care consumul s-ar liberaliza – supoziţia noastră nu este deplasată câtă vreme avem exemple, în privinţa drogurilor aşa-zis uşoare, cum ar fi Anglia şi, mai ales, Olanda. Susţină torii ideii spun că astfel ar dispărea atât reţelele cât şi celelalte infracţiuni determinate şi generate de această activitate. Dar asta este o altă discuţie şi nu ne priveşte pe noi decât ca un instrument de înţelegere a fenomenului prohibitiv.

Cum spuneam, acest fenomen, al interzicerii băuturilor, a avut alte două efecte importante, dincolo de îmbogăţirea celor implicaţi. În ceea ce ne priveşte, unul dintre ele este apariţia cocteilurilor.

Sigur că lumea, chiar şi înainte de 1919, anul în care a fost interzisă băutura în SUA, a obişnuit să bea cocteiluri – de exemplu cocteilul Sazerac, bazat pe coniac, care datează din anii 1850, cu 70 de ani anterior Prohibiţiei, şi are ca origini New Orleans-ul -, sau să adauge Romul de Jamaica în diferite combinaţii. Prohibiţia a determinat însă generalizarea cocteilurilor de diferite naturi.

PARTEA AMEŢITOARE A… LUNII

De subliniat este faptul că, la vremea respectivă, distilatul de whisky – aşa zisul, fiindcă whiskyul din SUA este numit de specialişti bourbon, chiar dacă el nu este filtrat, precum cel produs în Scoţia, printr-un filtru de cărbune organic. Aşadar, americanii nu produc whisky, produc bourbon, nefiltrat în principiu, care la vremea respectivă a fost botezat „moon shine” – strălucirea lunii –, întrucât era produs, în special, noaptea, prin diverse „văgăuni”. Tradiţia s-a păstrat şi ulterior, după ridicarea prohibiţiei, iar mulţi dintre ei continuă să producă, la fel de ascaunşi prin păduri – deşi poliţia supreaveghează tot ce mişcă din elicopter -, îl transportă, îl valorifică şi fac o grămadă de bani.

Revenind la cocteiluri, trebuie menţionat că aceste whisky-uri obţinute în condiţii improprii – păduri, şoproane -, de cele mai multe ori nefiltrate, erau indezirabile.

Un alcool prost la gust nu este vandabil. Şi atunci, pentru a putea fi comercializat şi consumat, au fost inventate tot mai multe cocteiluri, obţinute prin adăugarea, la acest whisky, a felurite siropuri şi băuturi ca, de exemplu, Martini.

Data viitoare, când ne vom întâlni, am să-ţi prepar un cocteil surpriză, iar după aia îl vom degusta, şi-i vom da note, spune zâmbind avocatul Poenaru, apoi continuă.

Acum, trebuie să-ţi spun secretul lui Polichinelle:

cocteilul Martini dăinuie exact din perioada de care vorbim, atunci când în whisky, de fapt un distilat foarte apropiat de votcă, se punea un pic de Martini, spre a-l face băubil. Ce vreau să spun, în concluzie?! Prohibiţia l-a născut pe tatăl cocteilurilor – distilatul din cereale, stropit cu câteva picături de Martini alb, menite să-i dea un gust mai bun.

Astăzi, în orice bar din SUA te-ai afla, dacă vei cere un Martini, vei fi servit, în mod obligatoriu, cu o votcă stropită cu vermut alb. De aici, cocteilurile s-au răspândit peste măsură. Cunoscătorii chiar au ediatat un voluminos dicţionar ce enumeră peste zece mii de reţete de cocteiluri.

La urma urmei, în funcţie de fantezie, valoare şi gust, numărul reţetelor de cocteil este infinit.

TĂRIA LUI SKANDERBEG

Şi pentru că tot suntem la capitolul tării care ne aburesc, dă-mi voie să-ţi spun „Povestea coniacului”. Pe mine unul, chestia asta m-a amuzat extraordinar.

Cu siguranţă, cunoşti renumitul coniac albanez, Skanderbeg, unul foarte bun la gust şi care, în epoca puterii populare, inundase magazinele româneşti.

Prin anii ‘80 se constatase că în balanţa de preţ cu Albania exista un dezechilibru major. Şi atunci, albanezii ne-au oferit la schimb coniac Scanderbeg, îmbuteliat la cisternă, în cantităţi uriaşe. Experţii noştri în comerţ exterior, văzând că preţul negociat şi obţinut era la jumătate fa- ţă de cel real, s-au grăbit să semneze contractul. În ăst timp se purtau negocieri cu o firmă din Canada, importatoare de băuturi. Ai noştri au lăsat şi ei la preţ un sfert, sub cel real, ca să prezinte interes. Canadienii s-au arătat extrem de încântaţi şi au răspuns ofertei. Numai că, la Bucureş ti, când să semneze contractul, au observat că lipseşte de la dosar un buletin de analiză serios. Existentul, unul superficial, viza în treacăt cantitatea de alcool. La analiza suplimentară s-a constatat că băutura conţine acid cianhidric – dincolo de orice limită admisă în Canada -, din cauza unor erbicide foarte puternice, folosite de albanezi.

Drept urmare contractul s-a anulat, iar românii au băut zece ani coniac albanez, cu un procent de toxicitate care-l făcea inacceptabil pe orice piaţă civilizată.

Ei bine, asta ni s-a-ntâmplat şi cu palinca. Imediat după revoluţie, japonezii s-au arătat foarte interesaţi să cumpere de la ţărani un produs original, făcut în casă, pentru import. Eu i-am prevenit însă pe respectivii: le-am spus că e în regulă dar că n-ar strica să facă un buletin de analiză şi să-l compare, înainte de a începe afacerea, cu limitele de toxicitate admise în Japonia. Şi au renunţat la afacere. Mai bei tării?! spune şi zâmbeşte şugubăţ. O să-mi răspunzi data viitoare…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *