Categorii
Nr. 4 / Iulie - August 2008

Club XXI – Glam & Style

UN LOC AL SECOLULUI XXI ÎŞI EXPUNE PUNCTUL DE VEDERE PRIN DOUĂ CUVINTE: TRADIŢIE ŞI ISTORIE.

Clubul despre care vorbim reprezintă cea mai longevivă locaţie, în care oaspeţii litoralului aleg să-şi petreacă nopţile, într-o atmosferă excepţională.

Şapte ani de experienţă în domeniul clubbing-ului i-au consolidat imaginea; şapte ani de schimbări, şapte ani de aprecieri au definit una dintre cele mai interesante locaţii ale vieţii de noapte din Mamaia.

Veţi regăsi, în această vară, Club XXI cu un look fresh, mult îmbunătăţit. Rafinat, însufleţit de culori deschise, va fi apreciat pe măsură de oamenii cu gust deosebit, cu stil şi cu siguranţă în temă cu ceea ce se petrece peste graniţele noastre. Capacitatea şi dotările clubului au fost îmbunătăţite şi ele printr-un management eficient, la ora actuală dispunând de un sistem performant de sunet Outline, efecte laser şi lumini Futurelight.

Fiind singurul club de pe litoral în care te poţi distra non-stop, au fost inivitaţi, în număr generos şi artişti de top printre care: Dj Rynno & Sylvia, Morandi, Dj Project, David Vendetta, Wally Lopez amintind de roster-ul verilor precedente, şi promiţând evenimente care vor stârni interesul maxim al turiştilor.

Categorii
Nr. 4 / Iulie - August 2008

Florin Rădulescu – Un director „pentru oameni puternici”

ÎNTRUCÂT STALINSKAYA ESTE PENTRU OAMENI PUTERNICI, TRAGEM O ANUME CONCLUZIE, ÎN CEEA CE VĂ PRIVEŞTE, DOMNULE RĂDULESCU. ÎNTREBAREA ESTE, CÂT DE PUTERNIC SUNTEŢI?!

După atâţia ani de muncă în funcţii de conducere, am realizat că puterea este invers proporţională cu poziţia ocupată în firmă. Cu cât eşti mai sus, cu atât puterea pe care o ai constă în oamenii pe care îi conduci. Sunt ei puternici şi luptători, atunci devii şi tu puternic. Tot ceea ce realizezi, faci cu ajutorul şi prin puterea lor. Aşa că, sunt puternic pentru că am un colectiv de oameni puternici, care fac produse „pentru oameni puternici”.

AŢI FOST NUMIT DIRECTOR GENERAL AL GRUPULUI DE FIRME PRODAL, LA SFÂRŞITUL ANULUI TRECUT. NU ESTE ÎNSĂ PRIMA COLABORARE PE CARE O AVEŢI CU ACEST GRUP. ÎN 2002 AŢI PLECAT LA COMPANIA PEPSI AMERICAS – PE ATUNCI, QUADRANT -, DIN FRUNTEA ACESTEI FIRME. CE V-A FĂCUT SĂ PLECAŢI ATUNCI? CE V-A FĂCUT SĂ REVENIŢI „ACASĂ”?

Am vrut să devin Directorul General al firmei în care mi-am început activitatea ca simplu salesman, acum 14 ani. Am vrut să îmi pot testa cunoştinţele acumulate în diferitele compartimente în care deja activasem de-a lungul timpului, în acea firmă: vânzări şi marketing, aprovizionare, producţie, logistică. Şi cred că împreună cu oamenii de acolo am avut succes. Am revenit „acasă” pentru că m-am obişnuit cu tipul antreprenorial de management.

Şi pentru că, oricum, era timpul unei schimbări, m-am decis să mă alătur unei alte echipe de succes, pe care o cunoşteam deja.

AŢI AFIRMAT CĂ LĂSAŢI AMERICAS ÎN FAVOAREA PRIMEI IUBIRI, ÎNTRUCÂT LA PRODAL VĂ AŞTEAPTĂ NOI PROVOCĂRI. PUTEŢI DETALIA?

M-am întors pe o piaţă foarte competitivă aflată într-o continuă transformare. Avem planuri de dezvoltat în toate direcţiile: distribuţie, produse noi, tehnologie, branding şi intrarea pe noi pieţe europene.

CE CALITATE, FOARTE IMPORTANTĂ, V-A FĂCUT DE NEÎNLOCUIT, TIMP DE 5 ANI, LA CONDUCEREA PEPSI AMERICAS? ŞTIINŢA COMUNICĂRII, ŞTIINŢA CONDUCERII?

Am învăţat, şi continui să învăţ, să fac echipe unite şi de suc- ces. Comunicarea este foarte importantă în această muncă cu oamenii. Am învăţat să discut cu oameni de tot felul, de la necalificaţ i până la preşedinţi de mari companii. Până la urmă toţi sunt oameni.

ODATĂ REVENIT LA CONDUCEREA GRUPULUI PRODAL, CE INTENŢIONAŢI SĂ DEZVOLTAŢI ÎN MOD DEOSEBIT, ÎN ETAPA IMEDIAT URMĂTOARE: PRODUCŢIA, DISTRIBUŢIA, DISTILERIA DE ALCOOL?

Toate fac parte din supply chain-ul nostru. Sunt legate între ele şi dezvoltarea uneia aduce de la sine dezvoltarea celeilalte. Vreau să devenim şi mai eficienţi, în toate aspectele muncii noastre.

CARE ESTE, ÎN ACEST MOMENT, „PRODUSUL LIDER” AL GRUPULUI?

Cu siguranţă, produsul lider este Vodca Stalinskaya, dar acordăm aceeaşi atenţie pentru calitate şi prezentare tuturor celorlalte produse din portofoliul nostru.

CUM V-AŢI ÎNCEPUT ACTIVITATEA PROFESIONALĂ, DOMNULE RĂDULESCU, ŞI CARE CONSIDERAŢI CĂ A FOST MOMENTUL CEL MAI IMPORTANT AL CAREIEREI DUMNEAVOASTRĂ?

Am început ca salesman de Pepsi, în cartierul Rahova. Ştiu şi acum toate străzile, poate mai bine ca un taximetrist. Cred că punctul de cotitură, cel mai important, a fost trecerea de la vânză ri la aprovizionare. Am trecut de la „a vinde” la „a cumpăra”.

Nu poţi cumpăra materii prime dacă nu înţelegi la ce sunt ele necesare. Şi astfel, a trebuit să înţeleg producţie. Apoi chiar am făcut producţie. Am învăţat ce înseamnă asigurarea calităţii şi conducerea proceselor. De aici totul a devenit ceva mai simplu.

CE VĂ DORIŢI SĂ REALIZAŢI, ÎN MOD DEOSEBIT, PE TERMEN MEDIU ŞI LUNG?

Îmi doresc să continui seria de succese alături de colegii mei de la Prodal, să fiu sănătos şi să am o familie fericită.

AVEŢI O VIAŢĂ PROFESIONALĂ INTENSĂ, DE ASEMENEA SUNTEŢI IMPLICAT ÎN DIVERSE ACTIVITĂŢI SOCIALE. CÂT TIMP VĂ MAI RĂMÂNE PENTRU LINIŞTEA DUMNEAVOASTRĂ SUFLETEASCĂ?

Îmi găsesc timp şi pentru mine. Deşi în vremurile astea nu-ţi găseşti timp – ţi-l planifici.

PENTRU UNII DINTRE SEMENII NOŞTRI, VIAŢA DEVINE TOT MAI GREA. PARTICIPAŢI LA ACŢIUNI CARITABILE?

Întotdeauna, cu mare plăcere. Când eram la Quadrant am conlucrat activ cu „United Way”, iar aici, la Prodal, avem în grijă câteva case de copii şi alte multe activităţi caritabile. Dar nu o facem ca să ne lăudăm cu asta. Prefer să rămânem undeva, în umbra unor proiecte solide, dezvoltate de profesioniştii din domeniu.

AŢI FI DISPUS SĂ VĂ ANGRENAŢI, ÎN LIMITA TIMPULUI, ÎNTR-O STRÂNGERE DE FONDURI PENTRU PERSOANE CU DIZABILITĂŢI?

Bineînţeles. Cu mare plăcere.

AVEŢI O PASIUNE CARE VĂ RELAXEAZĂ ÎN MOD DEOSEBIT?

Da. Citesc multe cărţi şi învăţ să joc golf, alături de soţia şi fiica mea.

Categorii
Nr. 4 / Iulie - August 2008

Senzualitatea – Cuvântul de ordine al acestei veri

Se poartă rochiile lungi, cu tăieturi ample, din materiale fine precum voaluri, dantele şi mătăsuri, rochiile ce pun accent pe transparenţă, rochii pe un singur umăr, în culori vii, cu accente puternice sau, din contră, în clasicele culori alb-negru.

Se poartă şi rochii clasice, până la genunchi, cu decolteu în V, cu sau fără bretele, cu poale plisate sau drepte. Se poartă cochetele rochiţe gen baby doll, rochii cu croială simplă sau tip gogoşar, sau rochii care cad sinuos pe corp dar şi îndrăzneţele rochii mini. În plus, se poartă de la imprimeurile florale (mici sau mari), formele geometrice sau abstracte, la culorile tari, asemenea curcubeului (mov, galben, portocaliu, roşu, roz, verde, bleu).

Mai pe scurt, se poartă orice tip de rochie, feminină să fie. Scurte, midi sau lungi, rochiile sunt un must-have în vara lui 2008.

FEMINITATE LA SUPERLATIV. ASTA ÎNSEAMNĂ VARA ANULUI 2008 ÎN MATERIE DE MODĂ.

Însă, cu adevărat în vogă, sunt modelele de rochii crem, gri perlă, bej, albastru sau roz, în general nuanţele pastelate.

Pentru o ţinută de zi, modelele florale sunt acelea care înscriu o doamnă în cele mai noi tendinţ e, iar pentru seară designerii recomandă rochii într-o singură culoare. Verdele dictează, dacă vă decideţi să alegeţi o culoare care să vă scoată în evidentă, anul acesta rămânând pe locul doi albastrul sau movul.

DESIGNERII VĂ RECOMANDĂ SĂ FIŢI… SEXY

Fiecare designer şi-a inclus în colecţie rochiile, indiferent dacă acestea s-au regăsit până acum sau nu, în atelierele casei sale de modă.

Cuvântul definitoriu pentru colecţia 2008 a casei Versace este, fără îndoială, „sexy”. Donatella a transformat rochiile clasice din mătase şi jerse, în bijuterii ce învăluie corpul în cel mai senzual mod. În plus, ea a renunţat la imprimeuri, în favoarea unor cuceritoare rochii uni. Siluete fluide, nuanţe calde, pale sau chiar culori puternice, pe materiale uni conferă acestei colecţii distincţie. Alb, bej, portocaliu pe de o parte, verde, turquoise şi albastru electric pe de alta, descriu această colecţie.

Dolce&Gabbana au surprins printr-o abordare mai temperată, cu influenţe artistice.

Pentru ţinutele de zi, cei doi designeri sicilieni au propus fuste mini din brocart şi rochiţe lejere, super senzuale, din mătase aproape transparentă.

Piesele de rezistenţă sunt din tull, cu imprimeuri pictate.

Pentru Fendi, cuvintele cheie sunt „inspiraţie orientală”.

Karl propune fuste elaborate, cu multe suprapuneri, volane, cu imprimeuri grafice şi curele late. El impune şi o nouă lungime: fuste şi rochii uşor sub genunchi. Dar, mai presus de orice, motive asiatice, de la detalii subtile, cum ar fi păsările în zbor, până la folosirea tonurilor aurii.

Roberto Cavalli a renunţat anul acesta la nuanţele neutre şi a preferat culori vii, pastelate şi materiale vaporoase. El a apelat la accente victoriene, cu influenţe ale anilor ‘70, la o varietate de rochii albe de batist cu dantele, şi la elementul cheie al colecţiei 2008: franjurii.

La Cavalii, franjurii sunt groşi, aproape ca nişte petale. „Femeia este în centrul atenţiei” este sintagma pe care designerul încearcă să o redea prin coloristică, pânză şi unduiri transparente, bretele subţiri şi imprimeuri florale care pornesc discret şi pot ajunge la intensitate maximă.

Cele patru case de modă celebre în toată lumea fac parte din topul celor mai mari creatori, al celor care decid ce „se poartă” în fiecare an. Milioane de femei din toată lumea le caută colecţiile în magazine din toate colţurile Planetei, numai din dorinţa de a fi „în tendinţe”.

Categorii
Nr. 4 / Iulie - August 2008

POVESTEA GUSTULUI

CU AVOCATUL LIVIU POENARU, UN MAESTRU AL POVEŞTILOR CU GUST DESPRE GUSTURI, AM ÎNCEPUT SĂ DEPĂNĂM AMINTIRI ÎN NUMĂRUL TRECUT AL REVISTEI NOASTRE. ASTĂZI VOM CONTINUA FIRUL „DEGUSTĂRILOR”

Rămăsesem, nu-i aşa, la „gusturile false”, în finalul discuţ iei noastre de data trecută, îşi reia povestirea specialistul în pledoaria gustului, avocatul Liviu Poenaru. Se aşează din nou la biroul său generos din lemn de nuc, dă un telefon scurt, apoi se adânceşte în poveste.

PROHIBIŢIA, MANĂ CEREASCĂ

Şi dacă tot vorbim despre băuturile alcoolice falsificate, n-ar avea niciun haz să trecem peste cele întâmplate în perioada prohibiţiei americane. Subiectul este mai mult decât interesant în privinţa efectelor sale perverse. Ei bine, Prohibiţ ia nu numai că nu a cuminţit pe nimeni, aşa cum au crezut naivii care invocau amendamentul 18 al Constituţiei, dar a şi creat o clasă de milionari – miliardari, am putea spune astăzi. Un exemplu demn de menţionat ar fi chiar Al Capone, gangsterul care învârtea oraşul Chicago pe degete, şi care avea o cifră de afaceri de 100 milioane anual, ceea ce astăzi, ar bifa o valoare de peste 100 de miliarde.

Ei bine, toată această politică, destul de curioasă, aplicată după primul război mondial, de a interzice producerea şi comercializarea băuturilor alcoolice, nu a avut alt efect decât, repet, acela de a crea o clasă de îmbogăţiţi peste măsură, exact aşa cum se întâmplă astăzi cu traficul de droguri. Şi acesta conduce la îmbogăţirea unor mari reţele de traficanţi, fapt ce ar deveni imposibil în momentul în care consumul s-ar liberaliza – supoziţia noastră nu este deplasată câtă vreme avem exemple, în privinţa drogurilor aşa-zis uşoare, cum ar fi Anglia şi, mai ales, Olanda. Susţină torii ideii spun că astfel ar dispărea atât reţelele cât şi celelalte infracţiuni determinate şi generate de această activitate. Dar asta este o altă discuţie şi nu ne priveşte pe noi decât ca un instrument de înţelegere a fenomenului prohibitiv.

Cum spuneam, acest fenomen, al interzicerii băuturilor, a avut alte două efecte importante, dincolo de îmbogăţirea celor implicaţi. În ceea ce ne priveşte, unul dintre ele este apariţia cocteilurilor.

Sigur că lumea, chiar şi înainte de 1919, anul în care a fost interzisă băutura în SUA, a obişnuit să bea cocteiluri – de exemplu cocteilul Sazerac, bazat pe coniac, care datează din anii 1850, cu 70 de ani anterior Prohibiţiei, şi are ca origini New Orleans-ul -, sau să adauge Romul de Jamaica în diferite combinaţii. Prohibiţia a determinat însă generalizarea cocteilurilor de diferite naturi.

PARTEA AMEŢITOARE A… LUNII

De subliniat este faptul că, la vremea respectivă, distilatul de whisky – aşa zisul, fiindcă whiskyul din SUA este numit de specialişti bourbon, chiar dacă el nu este filtrat, precum cel produs în Scoţia, printr-un filtru de cărbune organic. Aşadar, americanii nu produc whisky, produc bourbon, nefiltrat în principiu, care la vremea respectivă a fost botezat „moon shine” – strălucirea lunii –, întrucât era produs, în special, noaptea, prin diverse „văgăuni”. Tradiţia s-a păstrat şi ulterior, după ridicarea prohibiţiei, iar mulţi dintre ei continuă să producă, la fel de ascaunşi prin păduri – deşi poliţia supreaveghează tot ce mişcă din elicopter -, îl transportă, îl valorifică şi fac o grămadă de bani.

Revenind la cocteiluri, trebuie menţionat că aceste whisky-uri obţinute în condiţii improprii – păduri, şoproane -, de cele mai multe ori nefiltrate, erau indezirabile.

Un alcool prost la gust nu este vandabil. Şi atunci, pentru a putea fi comercializat şi consumat, au fost inventate tot mai multe cocteiluri, obţinute prin adăugarea, la acest whisky, a felurite siropuri şi băuturi ca, de exemplu, Martini.

Data viitoare, când ne vom întâlni, am să-ţi prepar un cocteil surpriză, iar după aia îl vom degusta, şi-i vom da note, spune zâmbind avocatul Poenaru, apoi continuă.

Acum, trebuie să-ţi spun secretul lui Polichinelle:

cocteilul Martini dăinuie exact din perioada de care vorbim, atunci când în whisky, de fapt un distilat foarte apropiat de votcă, se punea un pic de Martini, spre a-l face băubil. Ce vreau să spun, în concluzie?! Prohibiţia l-a născut pe tatăl cocteilurilor – distilatul din cereale, stropit cu câteva picături de Martini alb, menite să-i dea un gust mai bun.

Astăzi, în orice bar din SUA te-ai afla, dacă vei cere un Martini, vei fi servit, în mod obligatoriu, cu o votcă stropită cu vermut alb. De aici, cocteilurile s-au răspândit peste măsură. Cunoscătorii chiar au ediatat un voluminos dicţionar ce enumeră peste zece mii de reţete de cocteiluri.

La urma urmei, în funcţie de fantezie, valoare şi gust, numărul reţetelor de cocteil este infinit.

TĂRIA LUI SKANDERBEG

Şi pentru că tot suntem la capitolul tării care ne aburesc, dă-mi voie să-ţi spun „Povestea coniacului”. Pe mine unul, chestia asta m-a amuzat extraordinar.

Cu siguranţă, cunoşti renumitul coniac albanez, Skanderbeg, unul foarte bun la gust şi care, în epoca puterii populare, inundase magazinele româneşti.

Prin anii ‘80 se constatase că în balanţa de preţ cu Albania exista un dezechilibru major. Şi atunci, albanezii ne-au oferit la schimb coniac Scanderbeg, îmbuteliat la cisternă, în cantităţi uriaşe. Experţii noştri în comerţ exterior, văzând că preţul negociat şi obţinut era la jumătate fa- ţă de cel real, s-au grăbit să semneze contractul. În ăst timp se purtau negocieri cu o firmă din Canada, importatoare de băuturi. Ai noştri au lăsat şi ei la preţ un sfert, sub cel real, ca să prezinte interes. Canadienii s-au arătat extrem de încântaţi şi au răspuns ofertei. Numai că, la Bucureş ti, când să semneze contractul, au observat că lipseşte de la dosar un buletin de analiză serios. Existentul, unul superficial, viza în treacăt cantitatea de alcool. La analiza suplimentară s-a constatat că băutura conţine acid cianhidric – dincolo de orice limită admisă în Canada -, din cauza unor erbicide foarte puternice, folosite de albanezi.

Drept urmare contractul s-a anulat, iar românii au băut zece ani coniac albanez, cu un procent de toxicitate care-l făcea inacceptabil pe orice piaţă civilizată.

Ei bine, asta ni s-a-ntâmplat şi cu palinca. Imediat după revoluţie, japonezii s-au arătat foarte interesaţi să cumpere de la ţărani un produs original, făcut în casă, pentru import. Eu i-am prevenit însă pe respectivii: le-am spus că e în regulă dar că n-ar strica să facă un buletin de analiză şi să-l compare, înainte de a începe afacerea, cu limitele de toxicitate admise în Japonia. Şi au renunţat la afacere. Mai bei tării?! spune şi zâmbeşte şugubăţ. O să-mi răspunzi data viitoare…

Categorii
Nr. 4 / Iulie - August 2008

Copacabana Palace – Lux marca Rio de Janeiro

Hotelul a fost proiectat de către arhitectul francez Joseph Gire, inspirat de Hotelul Negresco din Nisa şi de Carlton-ul de la Cannes. Pe parcursul existenţei sale, hotelul a avut numai doi proprietari: familia Guinle din Rio şi, din 1989, Orient-Express Hotels, Trains&Cruises. Renumit pentru serviciile excepţionale pe care le oferă turiştilor ajunşi aici, Copacabana Palace – strălucind în soarele uneia dintre cele mai celebre plaje din lume, Copacabana – este prima opţiune pentru celebrităţi, familii regale, politicieni, oameni de afaceri şi staruri de film. Mai mult, hotelul a fost platoul de filmare al peliculei „Flyin’ Down to Rio”, acesta fiind locul unde celebrii Fred Astaire şi Ginger Rogers au dansat împreună pentru prima oară.

La Copacabana Palace glam-ul este la el acasă. Este şi acesta, probabil, unul dintre motivele pentru care hotelul şi-a asigurat un loc de cinste în lista celor 1.000 de locuri pe care trebuie neapărat să le vezi într-o viaţă de om.

Copacabana Palace are 222 de camere şi apartamente. Dintre acestea, 147 (71 de apartamente şi 76 de dormitoare) se află în clă- direa principală, iar 75 de apartamente sunt situate în clădirea Tower Wing. Fiecare cameră este dotată cu mobilier excepţional şi decorat cu opere de artă originale, ceea ce oferă turiştilor o ambianţă extrem de elevată. Camerele au vedere fie către Copacabana Beach şi către ocean, fie către oraş. Hotelul dispune de şase tipuri de spaţii de cazare: Camere Deluxe cu vedere către oraş, Camere Deluxe cu vedere către ocean (unele dintre acestea au balcoane ce amintesc de celebrul lor exponent, scena declaraţiilor de dragoste dintre Romeo şi Julieta), Apartamente Junior, cu vedere către plajă sau către oraş, Apartamente Art-Deco, cu balcoane private foarte mari şi cu vedere către oraş (unele dintre ele dispun de o chicinetă ba chiar şi de un al doilea balcon), Apartamente cu vedere la piscină şi la ocean, proiectate de către Michel Jouannet, designerul Orient-Express- ului francez, dar şi Apartamente Penthouse, localizate la etajul 6, ce măsoară 100 mp fiecare. Apartamentele Penthouse sunt decorate, şi ele, cu opere de artă, covoare exotice şi materiale franţuzeşti, marcând ultimele tendinţe în materie de lux şi eleganţă. Există 7 apartamente Penthouse – 6 cu vedere către plajă şi una cu vedere către Rio – toate cu terasă privată. Etajul Penthouse are şi o zonă cu piscină şi un bar, disponibile exclusiv locatarilor etajului.

Când vine vorba despre mâncare, oaspeţii Copacabana Palace pot opta pentru o cină relaxată al fresco sau pentru bucătăria gourmet în două dintre cele mai bune restaurante din Rio. Restaurantul Cipriani, deschis pentru prânz şi cină oferă cele mai bune selecţii din bucătăria nord-italiană, într-o locaţie opulentă, dar nu lipsită de eleganţă.

Dress code-ul este smart casual. Restaurantul Pergula oferă turiştilor care vor să mănânce pe terasa legendarei piscină Copacabana, bufet rece la micul dejun, bufet sau prânz a la carte şi cine al fresco, într-o ambianţă relaxată.

Odată ajunşi la Copacabana Palace, turiştii se pot bucura şi de un Spa, considerat a fi unul dintre cele mai bune din întreaga lume.

Acesta dispune de şapte camere de tratament, două apartamente, o sală de fitness, salon de coafură, saună, baie cu aburi şi o zonă de relaxare.

Categorii
Nr. 4 / Iulie - August 2008

Iubire si diamante la Bucuresti

Atunci cand vine vorba de Regele Mihai si de familia sa, indiferent de anul pana la care s-a scurs timpul Romania capata aer de poveste. O poveste cu regi, regine, razboaie, pasiuni, izbanzi si infrangeri. Niciodata cu uitare.

2008 împlineşte al 60-lea an al nesfârşitei poveşti de iubire dintre Regele Mihai şi Regina Ana. Doi oameni de o forţă morală şi o modestie incredibile. Doi oameni care au trăit timp de 60 de ani cu dragoste de ei, de copiii lor şi de o ţară pe care regele a fost forţat de comunişti să o părăsească, iar regina să o cunoască abia în 1992. Decenţa şi moralitatea vieţii lor ne spun că prin cenuşa imperiilor apuse mai dăinuie diamante de caracter.

EVENIMENTUL

La 60 de ani de dragoste, Familia Regală şi-a celebrat la Bucureş ti şi Sinaia, nunta de diamant. 14 familii regale din Europa au călcat pe pământ românesc. Între invitaţi s-au aflat Majestatea Sa Regina Sofia a Spaniei, Majestăţile Lor Regele Simeon II şi Regina Margareta ai bulgarilor, Majestăţile Lor Regele Constantin al II-lea şi Regina Ana-Maria ai elenilor, Alteţa Sa Regală Principele Lorenz al Belgiei, Alteţele Lor Regale Principele Alexandru al II-lea şi Principesa Ecaterina ai Serbiei, Alteţa Sa Imperială şi Regală Arhiducele Karl al Austriei, Alteţa Sa Regală Ducele de Braganza (Portugalia), Alteţele Lor Regale Ducele Amedeo şi Ducesa Silvia de Savoia-Aosta (Italia), Alteţele Lor Regale Principele Filip şi Principesa Anette de Bourbon-Parma.

Într-o ceremonie sobră, atent organizată de protocolul Curţii, invitaţii au participat în prima seară la un concert extraordinar susţinut de Orchestra Naţională a Filarmonicii „George Enescu” pe scena Ateneului Român.

Apoi oaspeţii au fost invitaţi la un dineu, organizat la Hotelul Hilton, acolo unde, nu cu mult timp în urmă, au luat masa şi liderii politici mondiali, participanţi la summit-ul NATO de la Bucureşti. La evenimentul regal au participat aproximativ 100 de persoane, întrun decor demn de un basm cu regi şi regine.

Feţe de masă imaculate, lumini discrete, crizanteme şi margarete.

Meniul a cuprins salate de sparanghel, rucola, roşii şi parmezan ras, la aperitiv. Urmat de biban de mare cu sos de roşii cu creveţi, iar la desert, tortul de ciocolată.

În cea de-a doua zi, Familia Regală a organizat o petrecere în aer liber la Castelul Peleş din Sinaia şi un prânz la Castelul Pelişor, acolo unde se năştea, în urmă cu 87 de ani, Regele Mihai.

A FOST ODATĂ…

Regele Mihai a cunoscut-o pe viitoarea sa soţie la Londra, cu prilejul participării la nunta verişoarei sale, principesa Elisabeta a Marii Britanii. Era anul 1947, iar suveranul plecase de la Bucureşti, încurajat chiar de comuniştii care sperau ca Mihai să rămână în exil.

Ana, principesă de Bourbon – Parma, avea pe atunci 24 de ani, iar Regele doar cu doi ani mai mult. Regina a povestit cu sensibilitate momentul întâlnirii celor doi şi faptul că a fost impresionată de tânărul prezentabil, îmbrăcat în haine militare. În ziua următoare întâlnirii cei doi şi fratele Anei au mers la cinematograf. După o săptămână, suveranul îi cerea mâna în automobil, în timp ce o conducea spre casă.

Abia după ce data nunţii a fost fixată, au început problemele.

Comuniştii n-au fost de acord cu această căsătorie. Vaticanul s-a opus şi el, Regele fiind ortodox, iar Ana catolică. În această situaţie, mama Anei împreună cu soacra sa, regina Elena, au mers la Vatican pentru a cere o derogare, pe care însă nu au obţinut-o.

Ana a fost excomunicată, iar rudele nu au putut participa la nuntă. Ca răul să fie complet, Regele a fost şantajat de comunişti fiind obligat să abdice.

După o nuntă cu bucurii şi tristeţi – 10 iunie 1948 la Tatoi, în Grecia – tânăra familia îşi începe aşadar noua viaţă în exil, la Flo renţa, în casa Reginei Mamă. Apoi se mută la Lausanne. Aici se naşte Margareta, apoi Elena şi Irina. Periplul continuă şi familia se stabileşte în Anglia, unde înfiinţează o fermă de pui şi un atelier de tâmplărie. Punct final Versoix, Elveţia. Se nasc Sofia şi Maria. Şi timpul trece, adunând 50 de ani de căsnicie departe de România.

Şi pentru că în poveşti, dreptatea întotdeauna învinge, de curând, Regele Mihai, însoţit de întreaga familie regală, s-a întors oficial la Castelul Peleş, după 60 de ani de absenţă.

Categorii
Nr. 4 / Iulie - August 2008

Ingvar Kamprad – Miliardarul egalitarist

Kamprad este născut la 30 martie 1926 în Suedia, la ferma Elmtaryd, în apropierea sătucului Agunnaryd. Încă din primii ani, micul Ingmar s-a arătat înzestrat cu un deosebit simţ al afacerilor, prima dintre acestea constând în vânzarea de chibrituri, cumpărate foarte ieftin din Stockholm. Următoarele afaceri au fost legate tot de vânzări: peşte, decoraţiuni pentru bradul de Crăciun, seminţe, mai apoi pixuri şi creioane. Piatra de temelie a afacerii sale de astăzi, Imperiul Ikea, avea să o pună la vârsta de 17 ani, atunci când tatăl său i-a recompensat activitatea foarte bună a elevului silitor ce s-a dovedit a fi.

Numele IKEA este de fapt un acronim pentru numele său şi pentru locul naşterii sale: Ingvar Kamprad, Elmtaryd, Agunnaryd.

CUMPĂTATUL INGVAR

Renumit pentru cumpătarea, dacă nu chiar zgârcenia de care dă dovadă, chiar şi atunci când este vorba despre propria persoană, Kamprad a recunoscut că are un Volvo vechi de 15 ani, că atunci când zboară cu avionul o face numai la clasa economică, şi că le cere angajaţilor de la IKEA, de fiecare dată, să folosească o coală de hârtie pe ambele părţi. În plus, el este celebru pentru faptul că preferă să prânzească ieftin la IKEA, şi pentru că îşi cumpără cadourile de Crăciun precum şi hârtia pentru împachetarea acestora de la reducerile practicate în apropierea sărbătorii. Kamprad nu se sfieşte să vorbească despre proverbiala sa zgârcenie, „vânzând” această imagine angajaţ ilor săi şi publicului larg. Mult mai puţin vorbeşte el însă despre casa sa din Elveţia, despre ferma pe care o deţine în Suedia sau despre via din Provence, Franţa sau despre ultima achiziţie în materie de maşini – un minunat Porsche.

MAI BOGAT DECÂT BILL GATES

Potrivit săptămânalului suedez Veckans Affärer, Kamprad ar fi cel mai bogat om din lume, informaţie bazată pe presupunerea că ar fi deţinătorul întregii companii, o ipoteză pe care atât IKEA cât şi familia Kamprad o resping. Ingvar Kamprad personal deţine o parte foarte mică din afacere, celelalte părţi revenind Fundaţiei INGKA Stichting şi INGKA Holding, ca parte a unei scheme favorabile de impozitare.

Fundaţia INGKA este deţinătoarea Holdingului INGKA, compania mamă a tuturor magazinelor IKEA. În 2006, publicaţia economică The Economist scria că, din punct de vedere tehnic, Fundaţia caritabilă INGKA este cea mai bogată organizaţie de caritate din întreaga lume, având o valoare estimată la 36 de miliarde de dolari în 2006 (mai mare decât Fundaţia Bill&Melinda Gates). Evident, preşedintele fundaţiei este tot Ingmar Kamprad.

FILOZOFIA IKEA

Devenită între timp o adevărată filozofie de viaţă, IKEA are peste 200 de magazine, în peste 40 de ţări, din Statele Unite până în China, are peste 75.000 de angajaţi şi vinde de peste 12 miliarde de dolari anual. Toate produsele se vând în pachete plate, pentru a fi asftel reduse costurile de transport, dar şi pentru a scădea riscurile de deteriorare a mobilei în timpul transportului.

Viziunea lui Kamprad, „Design Bun, Funcţionalitate şi Calitate Bună la preţuri Mici”, a fost forţa din spatele succesului IKEA.

Pentru că şi magazinul promovează egalitarismul, Kamprad evită – la rândul său – să poarte costume, merge la birou cu metroul şi mănâncă la restaurante ieftine. Mai mult, el a spus că accesele de lux pe care şi le permite sunt câte o cravată frumoasă, ocazional, şi icre de peşte suedez.

Categorii
Nr. 4 / Iulie - August 2008

Ivanka Trump – „Nu sunt doar fiica sefului!”

Deşi ar putea beneficia de tot ce-şi doreşte, Ivanka merge în fiecare zi la birou şi este perfect răspunzătoare pentru dezvoltarea afacerilor Imperiului Trump. Mai mult, ea are un apartament ipotecat, cumpărat de la tatăl său, şi nu se sfieşte să renunţ e la tocuri pentru bocancii de şantier.

Ivanka a pornit pe drumul către succes din modeling. În 1997, apărea pentru prima dată pe coperta unei reviste – Seventeen.

În următorii 10 ani a mai prezentat în show-uri fashion pentru Versace, Marc Bouwer şi Thierry Mugler, şi a făcut campanii publicitare pentru Tommy Hilfiger şi Sassoon Jeans. Recent, Ivanka a apărut pe coperţile revistelor Stuff, Forbes Magazine, Golf Magazine, Avenue Magazine, Elle Mexic sau Harper’s Bazaar. În 2007, voturile cititorilor revistei Maxim au plasat-o pe locul 83 în topul celor mai hot femei. Tot în acel an s-a situat pe locul 99 într-un Top al femeilor, alcătuit de portalul AskMen.co, în 2008 urcând 15 locuri în acest clasament.

Însă adevărata celebritate avea să vină în 2003, atunci când a apărut în documentarul Born Rich, repovestindu-şi şansa de a fi generaţia următoare a celei mai influente familii din lume.

Presa de scandal a comparat-o adesea cu Paris Hilton, moştenitoarea Imperiului hotelier Hilton, dar Ivanka a obiectat de fiecare dată, respingând această comparaţie. „Lucrez 12 ore pe zi pentru a avea bani. Mi-am cumpărat casa de la tatăl meu. Şi chiar am o ipotecă, dacă e cineva interesat de acest lucru!”, spune ea referindu-se la apartamentul în valoare de 1,5 milioane de dolari din Trump Park Avenue. Mai spune apoi că dacă ar fi devenit o a doua Paris, o party girl, nu şi-ar fi putut permite acest stil de viaţă. „Nu am considerat niciodată că mi se cuvine ceva.

Am văzut cât de greu munceşte tatăl meu pentru banii pe care îi are şi mi-a fost întotdeauna foarte clar că lucrurile nu îmi vor fi oferite pur şi simplu”, spune Ivanka. „Imobiliarele sunt viaţa mea.

Este slujba mea de zi, dar îmi ocupă şi nopţile şi weekend-urile.

Dacă oamenii cred că sunt doar fiica şefului, vor fi decepţionaţi!” susţine ea foarte hotărâtă.

Pentru a demonta comparaţia cu Paris Hilton, ar fi de remarcat că Ivanka evită cu succes genul de scandaluri care au fă- cut-o remarcată pe Paris, chiar dacă au aceeaşi vârstă, acelaşi nivel de trai, iar vieţile lor ar fi putut fi foarte asemănătoare. În jurul Ivankăi nu s-au iscat comentarii cu excepţia celui legat de relaţia cu Jared Kushner, şi el implicat în afaceri şi publisher.

„Există destule poveşti despre familia mea. Cu toţii am fost în atenţ ia publicului, şi înţelegem cum stau lucrurile”, spune, matură, Ivanka.

Nu o deranjează dacă oamenii o judecă după coperţile revistelor în care apare sau după look-ul său studiat şi sexy. Un perete întreg din biroul său este tapetat cu coperţi de reviste, toate cu imaginea sa. „Fiecare copertă reprezintă un efort calculat de promovare a numelui familiei. Ce alt dezvoltator ar putea genera acest gen de publicitate gratis?” spune ea. Deşi Ivanka împarte cu fraţii săi, Donald Jr (29 de ani) şi Eric (23 de ani), responsabilitatea dezvoltării câtorva zeci de proprietăţi, vizibilitatea sa, mult mai mare, ar putea genera ideea că ea ar fi adevărata moştenitoare a Imperiului. Cu toate acestea, Trump nu nu are nici un gând să lase totul unui singur moştenitor. „Am trei copii cu vârste apropiate. Aş vrea să îi văd muncind cot la cot”, a spus el.

Categorii
Nr. 4 / Iulie - August 2008

Oana – Adâncuri albastre

Blondele cu ochi căprui se potrivesc, de minune, cu însoritele zile de vară. Ca un abur senin şi răcoros în orele caniculei, Oana pare o promisiune pentru reuşita unei escapade nocturne, într-un oraş vechi, încărcat de istorie, unde amintirea şansei se împleteşte cu acorduri de clavecin mângâiat de degete prelungi.

Doamnele purtând rochii de un grena profund sau albastru intens, decupat pe fundalul alb, încreţit de umbre vagi, gemene în jocul fantezist al lumânărilor. Domnii, în frac, aşezaţi la mese, concentraţ i pe împerecherea destinelor. Sprijină pe umăr, ca un blazon, braţul partenerei prins în dantelă de mănuşă. Zâmbetele se furişează între ei, la adăpostul evantaiului din lemn vechi de santal, frumos înmiresmat.

Doar banii nu au miros…

Categorii
Despre rostul artei Nr. 4 / Iulie - August 2008

Ziditorul de teatru

DOMNULE IVAŞCU, CUM SE VEDE „SCÂNDURA” DIN FOTOLIUL DE DIRECTOR?!

Se vede cu mult mai multă responsabilitate. Până nu demult, scândura, scena, era doar locul în care mă jucam – profesia oferindu-mi şansa de a fi copil toată viaţa – de-a mama, de-a tata, de-a doctorul. Singurul spaţiu de libertate de care m-am bucurat şi mă bucur în mod real. Spaţiul în care trăieşti mereu o altă existenţă. Iar Dumnezeu mi-a dat mie şansa să devin actor, fapt pentru care îi mulţumesc din suflet şi-i rămân recunoscător.

Ei bine, acum, scândura văzută din fotoliul de director, reprezintă, dacă vreţi, provocările imense pe care le poate avea un îndrăgostit de teatru.

Este rolul acela în care eu duc tava actorilor. Îmi place să fiu în slujba colegilor şi prietenilor mei. Întotdeauna mi-am dorit să întâlnesc, în această viaţă, directori de teatru care să iubească actorul. Şi atunci, ce mi-am zis?! Dacă tot am ajuns director, ce-ar trebui să fac eu? Să fiu un director care îşi iubeş te actorul, nu?!

CUM STĂ UN DIRECTOR CU DUŞMANII?

Din păcate, am mulţi duşmani. Prieteni mi-au rămas actorii.

Ei mi-au fost întotdeauna aproape.

Cu siguranţă, munca din fotoliul de director presupune că nu poţi fi, întotdeauna, pe placul tuturor. Lumea te bănuieş te mereu de orice altceva, numai de bune intenţii nu. În consecinţă, la un momentdat, constaţi că ai tot mai mulţi duş- mani. Mă refer la duşmanii din afara teatrului – fie că se află în exteriorul sau în interiorul clă- dirii -, la cei care au cu totul altceva de făcut decât actul artistic, şi care pare că vor, mai degrabă, să distrugă acest proiect decât să-l susţină.

CE ÎNSEAMNĂ METROPOLIS?

Metropolis este primul teatru de proiect din România.

Spaţiul nostru artistic are o tradiţ ie extraordinară prin teatrul de repertoriu cu trupă fixă. Dar ce lipsea Capitalei? Exact un spaţiu al proiectelor. Este finanţ at de municipalitate – fără susţinere nu poţi dezvolta cultura.

Iar lucrurile se-ntâmplă aşa: se depune proiectul, regizorul are o idee, îşi doreşte să monteze un spectacol, face o audiţie şi îşi construieşte distribuţia ideală. Astfel, în cele 14 premiere pe care le-am scos la Metropolis, joacă peste o sută de actori. Total implicaţi, cu tot sufletul, până la capăt.

Pentru că nu o fac din obligaţie!

SE POATE CONSTRUI O AFACERE SOLIDĂ DIN TEATRU?

Actul teatral, în sine, nu poate deveni încă o afacere, aici la noi. Ceea ce nu înseamnă însă că Teatrul Metropolis, ca întreg, nu este pe punctul de a se dezvolta ca afacere. La stadiul la care l-am adus, eu spun că este un teatru-business.

Este suprasolicitat de spectatori. Marile companii au devenit tot mai interesate să ofere angajaţilor lor noi modalităţ i de fidelizare şi relaxare. Au dat temă de casă serviciilor de HR să achiziţioneze diverse pachete culturale. Iar noi răspundem pe măsură. Am decorat într-un anumit fel, construim un lift exterior, am deschis cafeneaua, reamenajăm balconul.

Acesta din urmă este marea noastră surpriză. Va deveni o lojă în care se poate intra direct din cafenea. Îţi iei cafeaua, şampania, dacă vrei, intri acolo şi te aşezi în fotoliu, ca la tine acasă, şi urmăreşti spectacolul.

Totul, extrem de elegant. La ora aceasta, firme foarte importante ne sunt parteneri. Dacă devii partenerul unui spectacol, în afara mediatizării de care ai parte, vei intra în categoria colecţionarilor – ceea ce România nu prea are… A aristocraţ ilor, ca să folosim un termen mai cuprinzător.

LA CE ROLURI VISAŢI ÎN INSTITUT, ŞI CARE DINTRE ELE V-A ADUS, ULTERIOR, O MARE SATISFACŢIE?

Cu mare sinceritate, spun că am avut inconştienţa să nu visez un rol anume, pentru că am păstrat inocenţa copilului care se bucură de fiecare rol ce i se oferă. Dacă aş fi avut opţiuni, aş fi fost, poate, nefericit. Pe când eu m-am bucurat de tot.

Apoi, întâlnirea mea cu „D’ale carnavalului” a fost o şansă minunată.

Toată lumea îmi spunea:

„Ştii cine a jucat rolul tău – Grigore Vasiliu Birlic, Marin Moraru”.

Simţeam o responsabilitatea imensă. Mă implicam în rol mie la sută. Trăiam extraordinar.

După spectacol îmi trebuia două ore să-mi revin. A fost primul rol. Într-un fel, e ca prima dragoste.

LA CE VISEAZĂ, PENTRU MÂINE, DIRECTORUL/ACTORUL/ OMUL GEORGE IVAŞCU?

Toţi trei visăm la sănătate, pentru ca să ne putem bucura de ceea ce am realizat. Personal trăiesc fericirea imensă că la 40 de ani, traversez cea mai frumoasă provocare: să fac… un teatru. Ce poate fi mai frumos decăt să am eu şansa de a construi un teatru, în care vin, de bună voie, artişti de o imensă importanţă?! Am găsit o ruină de clădire, care stătea să cadă, şi am realizat, în mai puţin de doi ani, un lucru minunat.

Pentru care am depus, cu toţii, o muncă incredibilă!