Categorii
Nr. 3 / Mai - Iunie 2008

Club de lux la malul mării

MAY DAY A ADUNAT LA MALUL MĂRII PUZDERIE DE VIP-URI, ÎNTR-UN CLUB DE CINCI STELE, RECENT INAUGURAT. CLUBUL SE NUMEŞTE BAMBOO, EXISTĂ ÎN MAMAIA ŞI SE ÎNTINDE PE O SUPRAFAŢĂ DE „DOAR“ 3.500 DE METRI PĂTRAŢI

În primul week-end, dedicat clienţilor speciali, au concertat în faţa ochiului critic al asistenţei, Loredana Groza şi Zucchero. La mesele al căror preţ de rezervare s-a ridicat, în seara inaugurală, la sume variind între 1000 şi 7000 euro, au luat loc, umăr lângă umăr şi şold lângă şold: Radu Mazăre, Claudiu Pătraşcu, George Copos, Alexandra Enăchescu, Raluca Sandu, Keo, Oana Roman, Leta Ilie, Roxana Ionescu şi soţul, Corina cu iubitul său, Alina Crişan, Ion Boschet şi mulţi alţii.

Pe lângă VIP-urile cărora li s-au încins călcâiele în dansurile serii, puţini au fost aceia care au reuşit să se strecoare în club.

Din coada de sute de persoane formată ad-hoc la intrare, au fost „admişi“ doar cei cu „prezenţă scenică“, ferchezuiţi şi puşi la punct. Seara s-a terminat pe la 05.30, odată cu primii zori.

Cea mai mare notă de plată s-a ridicat la suma de 250 de milioane, preţ înspumat de cea mai scumpă şampanie – Crystal.

Majoritatea notelor „minore“ s-au înscris în jurul a 80-120 de milioane. Seara, deşi ar putea părea oarecum de ocazie, face parte din şirul „întâmplărilor“ obişnuite la Bamboo, de acum încolo.

Pentru că, oricine „se respectă“ şi vrea să respire aerul unui club de lux, este invitat la fastuoase petreceri pe malul mării.

Categorii
Interviuri Nr. 3 / Mai - Iunie 2008

Lucian BUTE – CAMPIONUL CU PRIVIRE DE COPIL

LUCIAN BUTE, CAMPION MODIAL LA BOX, VERSIUNEA IBF, ÎŢI LASĂ SENZAŢIA CĂ E PRIETENUL TĂU DE O VIAŢĂ. ZÂMBITOR, JOVIAL, ELEGANT. ÎŞI POVESTEŞTE VIAŢA, VISELE, MUNCA. TOTUL ÎNTR-O LIMBĂ ROMÂNĂ PERFECT ARTICULATĂ

CUM E VIAŢA DE CAMPION MONDIAL?

E frumoasă. Sunt fericit că am ajuns aici. Asta mi-am dorit întotdeauna, să devin campion mondial. A fost visul meu din momentul în care am făcut primul pas către boxul profesionist, în octombrie 2003, atunci când am semnat cu Interbox.

Şi, exact după patru ani de muncă asiduă, am devenit campion mondial în boxul profesionist, am devenit numărul 1 în lume.

INTERBOX A DAT TREI ROMÂNI CAMPIONI MONDIALI. ESTE MAI IMPORTANTĂ TEHNICA LOR SAU TALENTUL NOSTRU?

Cred că este o combinaţie între talent şi implicare. Trebuie să ai în spate o echipă managerială foarte puternică pentru a fi corect promovat.

Faptul că Doroftei, primul campion mondial dat de Interbox, a fost român a reprezentat o deschidere extraordinară pentru noi – pentru mine, pentru Adrian Diaconu şi pentru alţi români care activează la acest club. Cred, de asemenea, că a contat enorm munca, seriozitatea noastră şi talentul. Ei fără noi nu ar fi reuşit şi nici noi fără ei. Suntem o echipă, am lucrat împreună şi am ajuns la acest rezultat. Şcoala românească de box este cunoscută şi foarte apreciată în lume

SPUNE-NE CUM AI ÎNCEPUT BOXUL ŞI CÂND AI AJUNS ÎN CANADA?

Am început la 14 ani, la mine în Galaţi. Un prieten, boxer la vremea aceea, m-a luat cu el la sală. Am fost curios deşi, sincer, nu-mi plăcea deloc. Nici la televizor nu mă uitam la box… Îmi spuneam că nu e un sport pentru mine.

În consecinţă, am mers întâmplă tor acolo, am făcut o pasiune şi n-am mai ieşit din sală până în ziua de azi. În Canada am ajuns datorită lui Leonard Dorin şi lui Rudel Obreja. În 2002, Doroftei îşi apăra titlul mondial la Bucureşti. A venit Interbox, promotori, toată lumea.

Eu boxam la amatori şi eram în lotul olimpic. Împreună cu domnul Rudel Obreja, preşedintele Federaţiei, am intrat în contact cu managerii lor. Interbox mi-a urmărit meciurile, a văzut casete şi apoi m-au chemat la o evaluare în Canada. Am ajuns la o înţelegere şi în 2003 am semnat un contract pe trei ani.

CE URMEAZĂ?

După octombrie 2007, când am devenit campion mondial, mi-am apărat centura pentru prima oară, anul acesta, în 29 februarie la Montreal, într- un meci cu William Joopy. Din păcate televiziunile din ţară au ignorat evenimentul. Am câştigat prin KO în repriza a 10-a. Toată lumea a fost fericită, în special eu, pentru că am rămas campion şi ăsta a fost lucrul cel mai important. Acum mi-am luat o vacanţă pentru a fi alături de prietenul meu Adrian Diaconu la Bucureş ti. Din 6 mai voi fi la Montreal pentru a-mi relua pregă- tirea. Următorul meci va fi undeva în luna septembrie – octombrie a acestui an. Nu s-a stabilit încă data şi locul desfă- şurării, dar va fi un meci cu challengerul obligatoriu, mexicanul Librado Andrade, care se antrenează în America, la Las Vegas. Cei de la versiunea IBF, unde sunt eu campion, îmi impun acest meci pentru că asta este regulamentul. MAI AI TIMP PENTRU TINE? Nu vreau ca faima, performanţ a, vedetismul şi, bineîn- ţeles, banii să mă schimbe cumva, pentru că atunci când ai bani şi faimă poţi foarte uşor să o iei pe căi greşite. Vreau să rămân acelaşi, vreau să muncesc cu aceeaşi seriozitate şi să mă menţin acolo unde sunt acum. Pentru asta muncesc şase zile din săptă- mână.

ŞI ÎN CEA DE-A ŞAPTEA… ?

Odihnă şi prea puţine alte lucruri, pentru că ştiu ce mă aşteaptă iarăşi de luni. Încerc să mă relaxez, merg la biserică – sunt foarte multe biserici româneşti în Montreal – să mă rog la Dumnezeu. Eu cred foarte mult în Dumnezeu iar mersul la biserică mă relaxează. În rest, ies în oraş cu prietenii, merg la un film, citesc o carte…

CONSIDERI CĂ EŞTI UN OM BOGAT?

Bogat sufleteşte, nu neapă rat şi material! Încă nu pot spune că sunt un om bogat. Abia acum încep să fac bani. În boxul profesionist, doar când ajungi la titlul mondial poţi să afirmi că se strâng banii. Până aici am fost mulţumit de aspectul financiar, dar nu pot afirma că am devenit chiar un om bogat. Am avut tot ce mi-am dorit, dar banii abia acum vin.

CÂND TE VEI RETRAGE DIN RING, VEI RĂMÂNE TOTUŞI ÎN FENOMENUL SPORTIV?

Cu siguranţă, pentru că sunt un om de sport. În prezent am o sală de box în comuna Pechea, la 30 km de Galaţi, care îmi poartă numele – Box Club Bute. Aici lucrează antrenorul care m-a descoperit şi cu care am început boxul. Eu spun că acolo este o pepinieră foarte bine dezvoltată. Avem foarte mulţi copii talentaţi, ba chiar un campion mondial la juniori. Sunt copii care, cu siguranţă, vor face performanţe frumoase.

VEI INVESTI ŞI ÎN ALTCEVA DECÂT ÎN BOX?

Am mai multe planuri dar, pentru moment, prefer să rămân concentrat pe carieră. Mai am câţiva ani de activitate, iar când mă voi retrage am să mă dedic afacerilor. Cu siguranţă voi face ceva, dar acum nu am timp. Când te implici într-un business trebuie să fii aproape, să poţi avea controlul. Pentru mine este însă foarte greu, trebuie să rămân concentrat pe ceea ce am de făcut.

VEI REVENI ÎN ROMÂNIA?

Cred că e prea devreme să vorbesc despre asta. Îmi place foarte mult în Romînia, toată familia mea e aici. Pe de altă parte eu sunt singur în Canada… Dar nu ştii ce îţi rezervă viitorul… Nu ştiu ce va fi. Poate am să rămân acolo… Acum spun că vreau să vin acasă, dar nu ştiu ce va fi. Sunt încă tânăr şi nu ştiu cum vor decurge lucrurile. Pentru moment e bine unde sunt şi ce fac, dar vreau să cred că mă voi întoarce acasă.

Categorii
Nr. 3 / Mai - Iunie 2008

Români invincibili în ringul de la Bucureşti

ÎNCĂ O DATĂ SALA POLIVALENTĂ DIN CAPITALĂ A FOST, PENTRU O SEARĂ, CENTRUL UNIVERSULUI PUGILISTIC. SÂMBĂTĂ, 19 APRILIE, ESTE ZIUA CARE A DAT ROMÂNILOR PE CEL DE-AL PATRULEA CAMPION MONDIAL LA BOX PROFESIONIST: ADRIAN DIACONU. GALA „INVINCIBILII“ A OFERIT ÎMPĂTIMIŢILOR DE BOX DIN ÎNTREAGA ŢARĂ UN SHOW EXTRAORDINAR

Punctul de atracţie maximă al unui show pe cinste a fost, evident, meciul dintre Adrian Diaconu, legitimat la clubul Interbox din Canada şi americanul Chris Henry. În tricouri inscrip- ţionate mobilizator de primăria Capitalei, „Toţi pentru Adrian“ şi cu tricolorul la purtător, românii au umplut Polivalenta spre a fi, trup şi suflet, alături de primul român căruia i s-a decernat titlul mondial, chiar la el acasă. „Tyson cel Alb“, pe numele lui de presă şi de ring, sau pur şi simplu „The Shark“ (Rechinul), aşa cum singur se alintă, l-a învins la decizie, după 12 reprize de luptă pe viaţă şi pe moarte, pe americanul Chris Henry. 12 reprize echilibrate, în care s-au împărţit croşeuri, directe şi upercuturi cât pentru patru meciuri, tensiune, nervi şi proteste. Un careu magic, un spectacol magnific. La sfârşit, americanul şi staff-ul său au contestat arbitrajul, sugerând că, deşi Adrian a fost un adversar dificil, a câştigat pentru că a jucat acasă.

„Toată lumea îl numeşte pe Adrian Diaconu Myke Tyson cel Alb, dar noi îl avem aici pe adevăratul Mike Tyson“, a spus antrenorul lui Henry la conferinţa de presă de după meci. Întrebat fiind dacă aceasta a fost cea mai grea partidă din cariera lui, Henry a răspuns că nu a fost, cu siguranţă, cea mai grea, dar că Adrian a câştigat pentru că a boxat în România. Team-ul americanului a plecat către casă cu părerea că Diaconu a fost favorizat de arbitrul canadian. Dar a rămas totuşi cu amintirea frumoasă a atmosferei de la Polivalentă. „Este cea mai bună audienţă pe care am avut-o vreodată. A fost fantastic şi cred că am să revin“, a spus Chris Henry.

Noul campion mondial, Adrian Diaconu, a recunoscut, de altfel fair, încă de la primele declaraţii, că a disputat cel mai greu meci al carierei sale, cu un american extrem de puternic, şi că a dat totul ca să câştige, devenind astfel campion mondial interimar.

„Spre final n-au fost cele mai bune reprize din viaţa mea, dar am fost mai deştept ca el şi am reuşit să menţin scorul pe care l-am obţinut în primele opt reprize, clar adjudecate.

Am trăit momente extraordinare, publicul a fost incendiar.

Auzeam în jurul meu un vuiet fantastic. Dar ar trebui să faceţi box ca să simţiţi ce am simţit eu în această seară“. Referitor la acuzaţiile lui Henry vizavi de arbitraj, Diaconu a replicat: „Ce mai contează ce spune el acum?! Centura este aici!“ În termen de 120 de zile de la victorie Diaconu va trebui să lupte cu Chad Dawson, actualul deţinător al centurii cu diamante în versiunea WBC, iar dacă îl va învinge va deveni campion mondial absolut la categoria semigrea. În cazul în care Dawson va refuza să lupte, centura va reveni, direct, românului.

ORGANIZAREA

Federaţia Română de Box a reuşit odată cu această gală să deschidă seria unor evenimente extrem de importante de acest gen la Bucureşti. „Este o mare victorie pentru boxul românesc şi pentru România, pentru că aşa ceva, cum a spus şi Chris Henry, se vede rar chiar şi în America. Cred că am demonstrat de ce sunt în stare românii. Aceasta este adevărata noastră faţă precum şi cea a boxului românesc. Sunt mândru de această gală, mai ales că au fost prezenţi aici toţi marii noştri campioni“, a spus Rudel Obreja la final. Gala a fost organizată cu sprijinul Primăriei Capitalei.

Categorii
Despre modă Nr. 3 / Mai - Iunie 2008

Batista de buzunar – EMBLEMA ELEGANŢEI MASCULINE

BATISTA DE BUZUNAR ESTE, FĂRĂ ÎNDOIALĂ, UN ACCESORIU VESTIMENTAR CARE, FACÂND PARTE DINTR-O ŢINUTĂ, DIFERENŢIAZĂ PERSONALITĂŢILE DE OAMENII DE RÂND

Purtată în buzunarul de la piept al hainei, ea personalizează vestimentaţia formală, dându-i o notă de nobleţe, un plus de rafinament. Dacă va fi purtat în împrejurarea şi la momentul potrivit, acest accesoriu va spune foarte multe despre simţul vostru estetic şi despre felul în care percepeţi moda. Asemeni cravatei, batista este unul dintre micile artificii pe care bărbatul le are la dispoziţie spre a adăuga o tuşă anume ţinutei.

În „copilăria“ sa, accesoriul despre care vorbim era chiar o batistă obişnuită, apărând undeva în jurul anului 2000 î.H., ca obiect vestimentar, în Egipt. Trend-ul a migrat mai târziu în Grecia şi apoi la Roma.

În trecut, bărbaţii purtau batista doar pentru rolul ei funcţional: cu ea îşi puteau şterge faţa şi mâinile. Mai târziu, în Franţa, regalitatea a realizat adevăratul său potenţial, Maria Antoaneta impunând purtarea batistei, de formă părtrată, drept piesă vestimentară. De atunci datează certificatul de naştere al batistei de buzunar.

În magazinele Trends by Adina Buzatu, batistele sunt disponibile în diferite culori şi în modele sport, deosebit de atractive. Recomand ca batista să fie complementară cu cravata, şi nicidecum să se potrivească perfect cu aceasta.

De asemenea, batista de la piept trebuie să se asorteze cu cămaşa şi cu haina, fără a fi, însă, realizată din acelaşi material.

Faptul că alegi să adaugi culoare şi textură buzunarului de la piept, este o modalitate extraordinară de a face ca banalul sacou, la doi sau trei nasturi, să capete rafinament, devenind astfel mai sofisticat. La început, vei surâde dispreţuitor, poate chiar vei râde în hohote de ridicolul propriei apariţii, dar senzaţ ia de stânjeneală, te asigur, va fi doar una de moment. În timp, vei aprecia la justa valoare schimbarea de look conferită de acest accesoriu.

Batista de buzunar este, până la urmă o reflexie a personalităţ ii tale. Bărbaţii mai reţinuţi ar putea opta pentru un triunghi împăturit, lăsat discret la vedere, deasupra buzunarului.

Alţii, mai aventuroşi, ar putea încerca o „cascadă“. Adorat de artişti şi de excentrici, acest stil presupune o batistă revărsată generos peste buzunar.

Propriul stil vestimentar este acela care va dicta, în cele din urmă, moda pe care o adopţi în această privinţă; de asemenea, dispoziţia de moment precum şi încrederea în tine.

Plăcerea de a purta o astfel de batistă dovedeşte că eşti o persoană conştientă de propria-ţi personalitate, care doreşte să-şi sporească rafinamentul. În afară de faptul că adaugă o tuşă sofisticată ţinutei, acestui accesoriu îi rămâne, inclusiv, scopul funcţional de bază.

Pentru sfaturi complete şi personalizate cu privire la modul în care se împătureşte o batistă de buzunar, puteţi vizita unul dintre magazinele Trends by Adina Buzatu, situate în Calea Victoriei 83-85 (tel.: 0720660661) sau în Băneasa Shopping City (tel.: 0720660662)

Categorii
Nr. 3 / Mai - Iunie 2008 Povestea Gustului

POVESTEA GUSTULUI cu avocatul Liviu Poenaru

Ştii mata’ că a existat un filosof, unul Maslow… începe avocatul Poenaru, muşcând din începutul poveştii ca dintr-un măr rumenit la gura Etnei… Şi a conceput un triunghi al necesităţilor umane fundamentale. La baza lui a pus, desigur, apa şi alimentaţ ia. Abia pe urmă, adăpostul şi celelalte… Şi mie mi se pare că mare importanţă în privinţa mâncării şi a băuturii o au clima şi formele de relief unde trăiesc şi cresc diverse grupuri de oameni.

Asta modelează caractere, aspecte sociale, valori etnice. Vrei o cafea? spune dintr-odată şi pleacă spre un espresor fără să aştepte răspuns.

Deşi ai spune că toate astea n-au nicio legătură, zice din nou după ce potriveşte cafeaua din linguriţă, uite că etica, povestea aia care cuprinde categorii pozitive de valori morale, este şi ea foarte diferită şi se defineşte în raport de grupul celor care promovează principiul. În Europa, de exemplu, eutanasierea este interzisă pe considerente religioase şi de etică medicală… Îmi aşează meticulos cafeaua aromată în faţă, privindu-mă cu un soi de zâmbet satisfăcut de rapiditatea întreprinderii, şi urmează. …

În timp ce la eschimoşi abandonarea bătrânilor neputincioşi, undeva în gheaţă – hrana fiind puţină şi condiţii de viaţă, în general, foarte grele – constituie un obicei practicat şi acceptat de mii de ani, etic şi deopotrivă moral, din punctul lor de vedere. Şi se aşează înapoi, într-un fotoliu generos la un birou pe măsură.

Un alt exemplu ar fi cel al vechilor evrei, trăitori acum 6000 de ani, care considerau munca drept o pedeapsă; ba, chiar un blestem. Ce dovadă mai mare vrei decât aceea că Dumnezeu, aflând că Adam a muşcat la îndemnul Evei din măr, îi pedepseş- te pe amândoi trimiţându-i să-şi câştige pâinea cu sudoarea frun- ţii… De aici a plecat, inclusiv, pedeapsa cu sclavagismul… Între timp, latura etică a muncii a evoluat atât de mult încât am ajuns, iată, în aceste vremuri, ale noastre, să o considerăm drept cea mai nobilă dintre activităţi. Ba chiar i se pune în sarcină că l-ar fi creat pe om. După cum vezi, în istorie totul se schimbă.

ARDEALUL

Clima este, deci, esenţială în aceeaşi măsură ca şi condiţiile de relief. În ceea ce ne priveşte pe noi, aş argumenta asta cu diferenţele dintre ardeleni pe deoparte şi olteni/munteni pe de alta, diferenţe determinate în parte de condiţiile climaterice deosebite – pe lângă acelea sociale de provenienţă austriacă în nord şi turcească în sud. Clima creează condiţiile de muncă. De 10 mii de ani, de când există omenirea organizată, activitatea de prelucrare a terenului, condiţiile grele de lucru au creat oameni diferiţi. În Europa, cei mai evoluaţi astăzi, din punct de vedere al civilizaţiei, sunt nordicii. Deci aceia care trăiesc în condiţiile climaterice cele mai grele. Au evoluat cel mai mult, au grijă de absolut orice, sunt precauţi, atenţi. Sigur că sunt şi cei mai zgârciţi, dar asta e altă poveste. Bună cafeaua?! Potrivit cutumei, nu aşteaptă răspuns, urmărindu-şi, cu înfrigurarea ideea.

…Spuneam de ardeleni. Condiţiile de mediu creează deosebiri de temperament. Ardelenii sunt mult mai calmi, mai liniştiţi, mai ponderaţi. Ştii celebra glumă cu ardelenii ăia… Doi vecini lucrau vizavi, şi unul întreabă „Ce faci Toadere, nu treci pe la mine?“ „Ba da.“ zice. „Când, azi?“ „Da, cam într-o jumătate de oră…“ zice. „Băăă, doară n-oi fi tu fulgeru’!“. Râde tare. Râd şi eu şi sorb din cafea, cu urechea pâlnie la continuare. …Apoi şi activitatea intensă, desfăşurată de ei, contează. Toate acestea determină diferenţe, inclusiv în pregătirea hranei şi în calitatea ei.

Ardelenii, spre deosebire de munteni, mănâncă mult mai gras, mai multă slănină, şi asta din cauză că acolo clima este mult mai aspră. Sudul este favorizat prin influenţa mediteraneană, are un teren agricol excepţional, celebrul cernoziom. Necesită mai puţin efort din partea cultivatorului, spre deosebire de Ardeal unde se lucrează din greu. Atunci e necesar să se consume o cantitate de calorii mult mai mare. Ei s-au adaptat. Şi asta se constată atât în hrană, mult mai bogată în grăsimi, cât şi în băuturile tari.

SPECIALITĂŢI CULINARE

Specialităţile culinare sunt foarte diverse. Uite brânza. Spre deosebire de sud, unde există doar brânză telemea sau dulce, Ardealul are nenumărate feluri. Ei pregătesc brânză telemea, brânză de burduf, brânză afumată, în scoarţă de brad şi câte şi mai câte.

Sudul devine mai inventiv doar dacă se apropie de munte. De exemplu, în zona Piteştiului, la Vulcana, există un caş afumat extraordinar. Îi spune „Caşcava“. Se prepară la o temperatură foarte înaltă şi se afumă. O minune.

Dincolo, în zona Haţeg – Petroşani – zonă foarte interesantă pentru Ardeal prin faptul că Valea Jiului primeşte influenţe din Oltenia, şi asta se observă atât în limbaj cât şi în alimentaţie – găsim două specialităţi unice. Avem de-a face cu două modalităţi de prelucrare a cărnii de porc – cea mai consumată în Ardeal, datorită grăsimii – absolut deosebite.

Prima este ceea ce se numeşte „Cârnaţ de sânge“. Acesta este singurul loc din ţară unde se prepară o carne pentru cârnaţi din care lipseşte usturoiul. Compoziţia este alcătuită din carne de porc, ceapă uşor călită, piper şi foarte puţină sare. Gustul este absolut deosebit. Cârnaţul urmează aceeaşi perioadă de afumare şi maturare, unde altundeva decât în pod. Podurile ardeleneşti sunt un loc extraordinar. Clima, tot ea, mai rece aici, a permis păstrarea slăninei, peste vară, în podul casei, ceea ce nu s-ar fi putut întâmpla în sud. Cârnaţii sunt delicioşi şi foarte rezistenţi în timp.

A doua specialitate din zona Haţeg o constituie „Cârnaţii de capră“, aşa-numiţii „virşli“, o denumire de provenienţă germană având ca punct de plecare nemţescul „wurstchen“, ceea ce înseamnă cârnăcior. Tot astfel, saşii denumesc şi crenvurştii.

Aceşti virşli – care se prepară de către români în zona Petroşaniului – sunt nişte cârnaţi foarte speciali, comparabili cu cei de Pleşcoi, doar că, spre deosebire de aceştia din urmă, preparaţi din carne de vită şi de oaie, cei de la Haţeg sunt făcuţi din carne de capră, cu foarte puţină oaie şi se mănâncă doar fierţi.

TĂRIILE ARDELENEŞTI

Diferenţele de climă creează, desigur, diferenţa băuturilor. În Ardeal, în locul ţuicii din sud – un fermentat de prune distilat o singură dată – se prepară palinca, obţinută în urma unei noi distilă ri a ţuicii dintâi. Din nefericire, cu palinca am încurcat-o în UE, pentru că nu ne-am preocupat să o-nregistrăm la timp, iar ungurii, mai vioi, şi-au asumat-o, în detrimentul nostru. Aş remarca totuşi un lucru important, şi anume că palinca românească se obţine prin fermentarea prunelor bistriţene sau de Zalău, atenţie, tradiţional cu sâmbure. Este foarte interesant de ştiut că acest sâmbure conţine diferiţi radicali ciani – nu neapărat acid cianhidric -, otrăvitori, iar aceştia sunt imediat identificaţi de orice ţară care ţine la băutorii ei şi-ar dori să importe tării din România.

Iar rezultatul opreşte importul. Savurează surprinderea mea, uşor panicată la gândul că m-am sinucis cu câţiva litri de palincă cu mărgele şi, evident, continuă imperturbabil.

Singurii care exportă pălincă în zona noastră, de fapt un distilat, numit şliboviţă, sunt sârbii. Aceasta este obţinută prin fermentare fără sâmburi, iar rezultatul este filtrat printr-un filtru special de cărbune care îi reduce din toxicitate.

Revenind, pot spune că ungurii sunt mult mai buni comercianţ i decât noi. Ei au adus acum din Austria un distilat, nu-i spun nici ţuică nici palincă, din mere. Se vinde într-o sticlă superbă, are un măr superb pe etichetă, dar în interior este spirt de cereale uşor aromat. Un fals! Dar despre falsuri, data viitoare.

Categorii
Nr. 3 / Mai - Iunie 2008

Ashford Castle – O reşedinţă pentru regi şi regine

SITUAT PE MALUL UNUIA DINTRE CELE MAI MARI LACURI DIN IRLANDA, LOUGH CORRIB, ÎN ŢINUTUL IRLANDEZ MAYO, CASTELUL ASHFORD DATEAZĂ DIN 1228. DUPĂ O ISTORIE ZBUCIUMATĂ DE APROAPE 800 DE ANI, ASHFORD ESTE RECUNOSCUT ASTĂZI CA O PROPRIETATE DE CLASĂ MONDIALĂ, O DESTINAŢIE DE LUX PENTRU CEI MAI STILAŢI DINTRE TURIŞTI

Fostă reşedinţă a familiei Guinness, Ashford a fost de-a lungul timpului gazdă pentru multe celebrităţi, fie că vorbim de membri ai familiilor regale din Europa, figuri politice, oameni de afaceri sau vedete de film. Îndrăgostiţii – desigur, cei cu bugete pe măsură -, preferă castelul Ashford printre cele mai potrivite locuri din lume în care să spui „Da“-ul vieţii.

Castelul din secolul XIII este mărturie a unei fascinante epoci ascunse, deschizându-şi porţile ca hotel exclusivist abia în 1939.

Oaspeţii săi au la dispoziţie o suprafaţă de 350 de acri de teren împădurit. Situat la numai 30 de minute de oraşul Galway, şi de Aeroportul Internaţional Shannon, Castelul Ashford este o opţiune perfectă pentru vizitatori de toate vârstele, sosiţi din toate colţurile lumii.

Arhitectura impunătoare a Castelului, pe fondul unui peisaj spectaculos desenat de pădurile din jur, lacuri şi munţi, pare un loc în care timpul a împietrit, deşi Ashford-ul de astăzi este radical schimbat faţă de era în care a fost ridicat, în urmă cu opt secole.

Fiecare dintre cele 83 de spaţii de cazare (fie ele Camere Deluxe, State, Corrib sau Apartamentul Prezidenţial) are un design propriu, astfel încât să ofere oaspeţilor un confort deosebit.

Stilul este cuvânt de ordine, de la marmură şi finisaje elegante la echipamente de ultimă generaţie şi candelabre care amintesc de trecutul glorios. Deşi multe dintre camere îşi păstrează aspectul original, toate sunt echipate cu aparatură modernă, inclusiv internet şi televiziune interactivă.

Cei care ajung la Ashford se pot bucura, dincolo de confortul regesc, de o gamă largă de activităţi relaxante sau captivante.

Categorii
Nr. 3 / Mai - Iunie 2008

450 de apartamente, case şi vile de lux „plutesc“ pe apele Oceanului Indian.

450 de apartamente, case şi vile de lux „plutesc“ pe apele Oceanului Indian. Toate într-un decor mirific, amestec de munţi, insule, ape şi păduri. O insulă artificială, construită după principiile universale ale design-ului de către arhitecţii sud-americani Dennis Moss & Associates, Eden Island este una dintre cele mai luxoase, mai surprinzătoare, mai mondene şi mai frumoase destinaţii din Insulele Seychelles.

Renumit pentru calitatea turismului, Arhipelagul Seychelles din Oceanul Indian înlănţuie nu mai puţin de 115 insule, toate părând desprinse dintr-o altă lume. Insula Eden, adevărat paradis artificial, este cea mai tânără din întreaga lume. Este „construită“ chiar lângă coasta insulei principale din arhipelag, Mahe. Cei mai bogaţi dintre turişti îşi pot achiziţiona aici una dintre cele 450 de locaţii, pentru a beneficia de facilităţi exclusiviste şi de un spaţiu mai mult decât generos. Preţurile pentru o astfel de proprietate pornesc de la 300.000 de dolari ajungând până la 1,3 milioane de dolari.

Design-ul arhitectural din Eden Island este un creuzet de diversitate etnica marca Seychelles, purtând amprente franţuzeşti, victoriene, africane, indiene şi chiar un aer chinezesc. Stilul a absorbit elementele noi, pentru a da naştere unei culturi unice. Culorile reflectă nuanţe insulare – verde, maro, alb, albastru – la fel ca şi texturile – nisip, granit, coral şi sol argilos -, toate elementele reprezentâ nd o explorare a naturii. Fiecare casă este construită cu faţada către ocean, iar unele dintre ele se bucură chiar de plaje proprii.

Eden Island reprezintă locul de naştere al unei serii de premiere pentru Insulele Seychelles. Este prima locaţie din arhipelag în care proprietatea funciară este absolută; deţine singurul port oficial din Seychelles – fiecare dintre cele 450 de case, apartamente şi vile având propriul loc de acostare ca şi facilităţi de ancorare în larg pentru yahturile mari. Totodată, turiştii care ajung aici se vor putea bucura de prezenţa singurului mall construit la standarde interna- ţionale. Eden este, de asemenea, singurul loc din Seychelles unde străinii, extrem de bogaţi, îşi pot cumpăra o proprietate fără să treacă prin demersurile extrem de complicate în relaţia cu guvernul.

Eden, adică lux la cote extreme, aventură, pasiune şi linişte.

Categorii
Nr. 3 / Mai - Iunie 2008

NATO – SUMMIT ÎN OGLINDĂ

UITE ROMÂNICA, AŞA CUM O VEDEŢI, A FOST PATRU ZILE BURICUL PĂMÂNTULUI. FAPTELE NATO S-AU ÎNTÂMPLAT CONFORM PROTOCOLULUI UNUI HAPPENING SIMANDICOS ŞI UNIVERSAL, CONDIMENTAT CU EFECTE ŞI NUANŢE NEAOŞE.

Steaguri România-NATO fâlfâind înfrăţite prin oraş, trei zone concentrice de siguranţă în downtown unde doar MIRA apărea şi dispărea conform programului, câte un câine comunitar traversâ nd culoarul unic spre satisfacţia asociaţiilor internaţionale de pază şi protecţie canină, aglomeraţie, oameni, gură-cască.

Un număr impresionant de instituţii şi-au făcut, în sfârşit, datoria pe care ar fi trebuit să şi-o facă de la înfiinţare.

ADEVĂRUL

Iată adevărul. Apropierea istorică şi seculară dintre România şi SUA a adus summitul la Bucureşti, ceea ce a vizibilizat Capitala noastră până hăt-departe, în toată lumea luminată cu diverse cantităţi de lucşi, pe toate agenţiile de presă, în toate printurile rotativelor, mai ceva decât Revoluţia, suita mineriadelor şi Balada lui Ciprian Porumbescu.

Sigur că, nimeni nu a mai auzit vreodată de o ţară care să organizeze cel mai tare summit nord-atlantic la nici 20 de ani brucanieni de la moartea Tratatului de la Varşovia din care ea însăşi a făcut parte. Dar dacă ţinem cont că Noua Europă (concept care adună laolaltă noile membre NATO fost aparţinătoare blocului de răsărit) e cu SUA în meciul pe care acestea îl dispută cu Vechea Europă, atunci nici că se putea ţară mai potrivită decât aceea a lui Băsescu, mielul care în viaţa lui n-a supt şi nu va suge la două oi şi nici, după cum academic îşi formula opţiunea politică, la doi licurici.

FAPTELE

Ei bine, dacă România s-a prezentat la summit băgată în seamă cum n-a mai fost ea pănă acum, nu aceleaşi vorbe se pot spune despre marea majoritate a participantelor, dintre care s-au distins doar unele.

America lui Bush, de exemplu, nu a mai prins la Bucureşti finalul ploii şi arcuirea curcubeului, alungător de nori, peste evenimente.

Ba unii spun că preşedintele american ar fi fost învins pe ultima turnantă a mandatului său de non-combat-ul bine-cunoscut al occidentalelor Vechii Europe – Franţa şi Germania – care merg, în vârfuri, pe gazoduct mai ceva ca pe sârmă. Şi, decât să li se ia lor lumina mai bine să li se ia speranţa unor ţări de tampon rusesc precum Ucraina şi Georgia, că doar nu le-a pus cineva, cu mâna, chiar în coasta lui Putin.

Franţa şi Germania au căzut încă odată de acord precum că Rusiei îi trebuie totuşi un cordon sanitar – chiar dacă mai subţire acum decât în ‘20, tot cordon se cheamă că e – şi au bătut palma peste capul „mitteleuropei“. La schimb au dat promisiunea că vor reveni în rândul „forţelor armate“ ale NATO, pe ici-pe colo, prin teatrele de operaţiuni.

Grecia şi-a făcut şi ea numărul, acela cu darul şi cu calul.

Dar în sens invers, şi anume că nu vrea să-i ofere cadou Republicii Macedonia numele vechii regiuni a Eladei şi în consecinţă câtă vreme îl poartă ea, Macedonia, nu pupă NATO! Dixit sau veto, îi spuneţi cum vreţi!! Faptul a ridicat pe buzele tuturor, dacă nu rugăminţi, măcar întrebarea pertinent-filosofică „da’ cu calu’ (de lemn) ce-ai avut?!“.

Altfel, pentru două ţări puternice s-a făcut, în sfârşit dreptate: Albania şi Croaţia şi-au preluat locurile cuvenite la masa puternicilor lumii. Două ţări care, de-a lungul istoriei au avut de spus fel de fel de cuvinte sub diverse stăpâniri, au intrat în alianţă cu viteza luminii ce s-a pogorât peste Balcani.

FINALUL

Şi dacă despre Bush, ai noştri vorbesc mai frumos decât ai lui/lor, în final se cere vorbit şi despre Putin. Ei bine, deşi invitat de Alianţă cu speranţa disimulată că nu va veni, deşi rugat să vorbească, iniţial, doar în cadru „organizat“ şi fără drept de conferinţă, deşi a venit mereu târziu – cu avionul, cu maşina, cu pasul – Putin a părut vedeta emisiunii.

Focul fiind la el, a ştiut să se pună în lumină, să aprindă imaginaţ ia, să înfierbânte atmosfera. Chiar dacă a păstrat un ton moderat, cel de-al doilea om aflat la final de mandat prezidenţial a înţeles să-şi apere poziţia strategică, politică şi psihologică prin refuzul ferm de a percepe NATO ca prieten şi prin exprimarea nuanţ ată a disconfortului de a simiţi răsuflarea Alianţei în ceafă.

DIFERENŢA?!

Viitorul premier rus a vrăjit, din nou, Europa de Vest indiferentă la semnalele de alarmă trase de America.

Bush a plecat. Putin a rămas. La propriu şi la figurat. Dinspre est adie iar un vânticel cam rece.

Mai vin americanii?!

Categorii
Nr. 3 / Mai - Iunie 2008

Anda – Senzualitate şi pragmatism

În mai, Bucureştiul miroase altfel. Ninge cald, cu parfum de tei, peste voaluri diafane de verniluri topite discret. De dincolo de transparenţe răzbat penumbre neliniştite, de trup ademenit spre îmbrăţişări solare. În aşteptarea verii, Anda Badea, altfel pragmatic director administrativ al Asociaţiei cazinourilor autohtone, „inspectând“ necesarul efluviu al stărilor de bine care guvernează atmosfera meselor de joc, a pozat pentru pictorialul nostru. Ingenua Anda s-a furişat între culorile amestecate ale lunilor fierbinţi, ca o pasiune mereu renăscută, topindu-le în imaginaţia jucătorului sedus de o femeie frumoasă şi poate – dar şi ce dacă – abandonat o seară, de noroc.

La un loc, printre adieri de tei, discret colorate, Anda împerechează senzualitatea cu pragmatismul.

Categorii
Nr. 3 / Mai - Iunie 2008

Rostul de a fi bogat

Dacă e rău să fii bogat?! Nu, nu cred… Dacă eşti cinstit şi bogat, dacă eşti onest şi bogat atunci chiar merită să-ţi asumi riscul. Dacă eşti hoţ şi bogat, atunci totul e un calvar, e un nesomn, o veşnică somaţie. Dacă eşti prost şi bogat atunci minune nu e, iar aroganţa infinită ţopăie grotesc într-o comedie fără leac.

În mod normal, bogăţia îţi oferă timpul şi şansa la a te deştepta, iar pe o fundaţie de caracter solidă poate construi o personalitate. Altfel, poate ridica doar un palat de aur pe o temelie de lut. Spun în mod normal gândindu-mă că, mai ales aici, în România momentului, bogăţia ar trebui să fie decentă şi discretă, oferind accesul către linişte şi împlinire prin chiar consecinţ a existenţei sale. Din păcate, la noi, bogăţia ca stare prost înţeleasă se manifestă uneori într-o juisare continuă, priapică – deci bolnăvicioasă – explodată într-o etalare exhibiţionistă. Unii se simt bogaţi doar în comparaţia, zgomotoasă şi de prost gust, cu toţi ceilalţi. Pentru ei, starea de bine în liniştea bogăţiei nu capătă nici un sens… Da, bunul simţ nu are preţ. Pentru toate celelalte există, fără îndoială, mereu un card.