Categorii
Despre rostul artei Nr. 7 / Ianuarie - Februarie 2009

Poveste de pe Broadway

Directorul Teatrului Metropolis, George Ivaşcu, vă invită să-i fiţi interlocutori într-un dialog despre rostul artei.

Directorul Teatrului Metropolis, George Ivaşcu, vă invită să-i fiţi interlocutori într-un dialog despre rostul artei.

Am plecat în grabă de la hotel, am trecut pe lângă o coadă la bilete, foarte bine crescută, şi am intrat. Aşteptam înfrigurat să văd cum se desfăşoară un show pe Broadway. Credeam că un spectacol, care se juca de 12 ani, zi de zi – sâmbăta şi duminica de câte două ori – a redus motoarele. Bănuiam că voi avea de-a face cu o sală normală de teatru. Nu, era o sală de 1.500 de locuri, arhiplină, unde biletul cel mai ieftin costa 150 de dolari. La intrare ţi se dădea un fluturaş – nu un program, acela era pe bani, pentru că… totul se plăteşte, nu-i aşa?! – care îţi prezenta distribuţia. Tot acolo era un bar de unde puteai să-ţi iei orice fel de băutură – la pahar, desigur – şi puteai intra cu ea în sală, unde totul era la vedere, fără cortină, fără paravane, la liber.

PRIMUL GONG

A început spectacolul. Am avut o surpriză extraordinară. Văzusem filme muzicale, dar nu un musichall live. Totul era gândit pentru a fi impresionant, spectaculos. De exemplu unul cânta, cu capul în jos, o arie care nu mi s-a părut deloc uşoară. Păi nouă ne e greu să facem aşa-ceva în două picioare, dar cu capul în jos?! Totul era perfect, în mişcare, dinamic. Nimic static. Când am ieşit de la această minunăţie de spectacol, surpriză!! În faţa sălii ne aştepta o trupă de artişti independenţi. Oamenii băteau în tot felul de butoaie, făceau tot felul de flick-flack-uri. Jucau la pălărie. Aşadar, în stradă, tot publicul acela care în sală urmărise o performanţă extraordinară, vedea acum o alta, la fel de impresionantă. Ăia veneau special acolo, la finalul spectacolului, ştiind când iese lumea, şi făceau demonstraţia lor. Nu aveau nicio legătură cu teatrul respectiv, ci îşi luau banul la pălărie.

BRÂNCUŞI AL NOSTRU MAI NECUNOSCUT CA AL LOR

Ca o impresie generală, găseai în orice colţ al New York-ului, ba un pictor, care îţi făcea portretul, ba un om care bătea la tobe. Continuu, toată strada, tot oraşul, fie că eşti în Central Park, fie că eşti în buricul târgului, în Times Square, găseşti, la fiecare colţ de stradă, un artist. Americanii – nişte oameni pragmatici – au înţeles că nu poţi stârni interesul turiştilor decât dacă dezvolţi o zonă artistică. Municipalitatea câştigă atât de mulţi bani, încât nu mai percepe taxe de la „ambulanţi”. Tocmai pentru că este un târg artistic, care îşi propune să atragă vizitatori. Omul îşi doreşte să consume artă. Fie că este vorba de film, fie că este vorba de spectacolul de teatru. Asta fac producătorii. Să nu credeţi că pe Broadway investeşte municipalitatea! Banii sunt ai unor tipi care au luat o sală, care miros un subiect, care angajează un regizor de succes şi o trupă şi dau lovitura.

Ei au mereu în cap un lucru extrem de important: strategia de marketing. Ei, aici e buba. Noi nu avem niciun fel de marketing cultural.

Să vă dau un exemplu extraordinar! La ei, în MoMa, Brâncuşi e supervizitat. Oare de ce Târgu Jiu nu e vizitat? Adică europenii, care ajung în America, dau bani serioşi să vadă Brâncuşi în MoMa – 25 de dolari intrarea – şi aici, la doi paşi de ei, nu-l pot descoperi pe Brâncuşi cu un leu. Mă îndoiesc! Oare cum ştiu americanii să-l vândă acolo pe Brâncuşi, şi noi, aici, nu?!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *