Despre Rostul Artei Cu George Ivascu

Despre rostul artei cu George Ivascu

Poveste de pe Broadway

aprilie 2009

Directorul Teatrului Metropolis, George Ivaşcu, vă invită să-i fiţi interlocutori într-un dialog despre rostul artei.

Continuând povestea de pe Broadway, trebuie să vă mai spun că acolo s-au strâns câţiva băieţi foarte deştepţi, nu ştim de ce naţionalitate, care au cumpărat nişte săli în buricul New York-ului toate se află în proximitatea Times Square, punctul zero al NY.

Unul are, să spunem, cinci săli, altul opt, altul zece, mă rog, nu are importanţă. Fiind nişte băieţi cu bani, îşi permit să aibă şi un board format din nişte minţi brici care ştiu perfect cum să aleagă subiectele care se vor vinde. Apoi este căutată, cu infinită insistenţă, distribuţia ideală, printr-o agenţie de impresariere, de casting, excelentă. Avem de-a face, în esenţă, cu acelaşi concept, al teatrului de proiect ca şi aici, la noi, la Metropolis.

Spre deosebire de ei, singura noastră soluţie este ca, deocamdată, municipalitatea, având sala să finanţeze şi proiectul, iar acesta să fie un proiect de succes, care să aducă banii înapoi.

TEATRUL DE PROIECT, O INVESTIŢIE CARE MERITĂ

Este a doua oară când mi se confirmă teatrul de proiect este o investiţie care merită făcută, iar banii ţi-i vei scoate într-un timp, nu foarte lung. Hai să spunem că americanul a băgat două milioane de dolari în producţie; pot fi şi trei. Ei bine, la o capacitate de 1500 de locuri cât are o sală -, la minim 150 de dolari biletul… hai 200, se încasează 300.000 de dolari pe seară, înmulţit cu 300 de zile fac fix 90.000.000 de dolari pe an. Ei bine, de câte ori şi-au scos investiţia?! Hai să mai înmulţim, de amorul artei, şi cu 12 ani de când se joacă Rent, spectacolul despre care v-am vorbit, şi vom ajunge la o sumă incredibilă.

Aceşti oameni sunt marketeri extraordinari. Au contracte, să spunem, cu Hilton. Cel care îşi cumpără bilet este cazat la Hilton, mănâncă la Hilton, mai merge la un cazino… Cât m-ar costa pe mine, să vin de la Alba Iulia să-l văd, de exemplu pe maestrul Beligan?! Cu trenul, cu avionul, cu microbuzul, cu limuzina, cu ceva, orice. Vorbesc cu unul, fac un contract cu altul, un barter. Creez astfel, un sistem comercial coerent din care toată lumea câştigă. La New York şi Hiltonul participă, evident la această afacere, îşi ia şi el bani, şi ajută şi arta.

Poţi oferi aşadar, într-un pachet de week end, această opţiune. Îl aduci pe om în Bucureşti, la restaurantul cutare, unde meniul, în loc de o sută, îl va costa cincizeci de lei, îl aduci cu limuzina hotelului la teatru, iar biletul la spectacol, cu atâtea discounturi, aproape că devine gratuit. Acest om poate veni să vadă un mare spectacol sau un mare actor. Mai simplu nu există.

Eu sunt convins că este perfect posibil. Iată sportul, reuşeşte acest lucru. De ce nu şi arta?! Concret, zilele trecute mam trezit cu o doamnă din Sinaia, cu o clasă de elevi. Mi-a telefonat că vrea să vină cu autocarul la un spectacol. Şi au venit 75 de tineri.

BUSINESS-UL DE ARTĂ PE SISTEM BROADWAY

Deci oamenii îşi doresc, dar trebuie să activeze cineva un mecanism, pe care noi nici nu trebuie să-l inventăm. El există, şi poate funcţiona după model Broadway. Cine nu crede poate verifica, iar dacă nu are bani de America poate da o fugă până la Viena unde lucrurile funcţionează la fel de bine pe acelaşi sistem.

Sau la Paris. Eu spun că se poate implementa acest sistem, cu condiţia ca marile corporaţii sau, mă rog, oamenii cu influenţă care vor să facă un business aristocratic, să se gândească dacă n-ar fi frumos să facă şi un business cultural. Acesta îţi aduce două beneficii: banii pe care, după cum aţi văzut, îi recuperezi cu asupra de măsură, dacă faci un marketing profesionist şi, în al doilea rând, prestigiu. Dacă vom învăţa să facem bani cu prestigiu, cu onoare, s-ar putea să ne normalizăm. Ca şi americanii, care au învăţat să facă din artă teatru, film etc un business excelent. Până la urmă, totul este o chestiune de curaj… Ca la bursă. Trebuie doar este să începi.

Categoria: Despre rostul artei cu George Ivascu, Nr. 8 / Martie-Aprilie 2009 | Nici un comentariu

Poveste de pe Broadway

aprilie 2009

[View with PicLens]

Directorul Teatrului Metropolis, George Ivaşcu, vă invită să-i fiţi interlocutori într-un dialog despre rostul artei.

Am plecat în grabă de la hotel, am trecut pe lângă o coadă la bilete, foarte bine crescută, şi am intrat. Aşteptam înfrigurat să văd cum se desfăşoară un show pe Broadway. Credeam că un spectacol, care se juca de 12 ani, zi de zi – sâmbăta şi duminica de câte două ori – a redus motoarele. Bănuiam că voi avea de-a face cu o sală normală de teatru. Nu, era o sală de 1.500 de locuri, arhiplină, unde biletul cel mai ieftin costa 150 de dolari. La intrare ţi se dădea un fluturaş – nu un program, acela era pe bani, pentru că… totul se plăteşte, nu-i aşa?! – care îţi prezenta distribuţia. Tot acolo era un bar de unde puteai să-ţi iei orice fel de băutură – la pahar, desigur – şi puteai intra cu ea în sală, unde totul era la vedere, fără cortină, fără paravane, la liber.

PRIMUL GONG

A început spectacolul. Am avut o surpriză extraordinară. Văzusem filme muzicale, dar nu un musichall live. Totul era gândit pentru a fi impresionant, spectaculos. De exemplu unul cânta, cu capul în jos, o arie care nu mi s-a părut deloc uşoară. Păi nouă ne e greu să facem aşa-ceva în două picioare, dar cu capul în jos?! Totul era perfect, în mişcare, dinamic. Nimic static. Când am ieşit de la această minunăţie de spectacol, surpriză!! În faţa sălii ne aştepta o trupă de artişti independenţi. Oamenii băteau în tot felul de butoaie, făceau tot felul de flick-flack-uri. Jucau la pălărie. Aşadar, în stradă, tot publicul acela care în sală urmărise o performanţă extraordinară, vedea acum o alta, la fel de impresionantă. Ăia veneau special acolo, la finalul spectacolului, ştiind când iese lumea, şi făceau demonstraţia lor. Nu aveau nicio legătură cu teatrul respectiv, ci îşi luau banul la pălărie.

BRÂNCUŞI AL NOSTRU MAI NECUNOSCUT CA AL LOR

Ca o impresie generală, găseai în orice colţ al New York-ului, ba un pictor, care îţi făcea portretul, ba un om care bătea la tobe. Continuu, toată strada, tot oraşul, fie că eşti în Central Park, fie că eşti în buricul târgului, în Times Square, găseşti, la fiecare colţ de stradă, un artist. Americanii – nişte oameni pragmatici – au înţeles că nu poţi stârni interesul turiştilor decât dacă dezvolţi o zonă artistică. Municipalitatea câştigă atât de mulţi bani, încât nu mai percepe taxe de la “ambulanţi”. Tocmai pentru că este un târg artistic, care îşi propune să atragă vizitatori. Omul îşi doreşte să consume artă. Fie că este vorba de film, fie că este vorba de spectacolul de teatru. Asta fac producătorii. Să nu credeţi că pe Broadway investeşte municipalitatea! Banii sunt ai unor tipi care au luat o sală, care miros un subiect, care angajează un regizor de succes şi o trupă şi dau lovitura.

Ei au mereu în cap un lucru extrem de important: strategia de marketing. Ei, aici e buba. Noi nu avem niciun fel de marketing cultural.

Să vă dau un exemplu extraordinar! La ei, în MoMa, Brâncuşi e supervizitat. Oare de ce Târgu Jiu nu e vizitat? Adică europenii, care ajung în America, dau bani serioşi să vadă Brâncuşi în MoMa – 25 de dolari intrarea – şi aici, la doi paşi de ei, nu-l pot descoperi pe Brâncuşi cu un leu. Mă îndoiesc! Oare cum ştiu americanii să-l vândă acolo pe Brâncuşi, şi noi, aici, nu?!

Categoria: Despre rostul artei cu George Ivascu, Nr. 7 / Ianuarie - Februarie 2009 | Nici un comentariu

Artă de vânzare

aprilie 2009

Directorul Teatrului Metropolis, George Ivaşcu, vă invită, ediţie de ediţie, să-i fiţi interlocutori într-un dialog despre rostul artei.

În ultima lună am avut ocazia să descopăr America sub stricta realitate a metaforei “visului american”. Nu este deloc o prostie.

Primul lucru identificat acolo a fost curajul de a face. Ceva, orice.

Pentru acest curaj eşti susţinut. Nu ţi se dă în cap. Ei nu au aflat, şi sper să n-o facă prea curând, despre beneficiile morţii caprei celuilalt. Ei îşi îngrijesc caprele. E o grijă faţă de tot – de la comerţ la arhitectură. De la artă la obiectul cel mai banal, care nu pre- supune imaginaţie, ci doar rigoare pragmatică. Aceste aspecte mi s-au desluşit în momentul în care am ajuns la New York, venind de la Washington.

STRĂIN ÎN ORAŞ

După ce mi-am lăsat bagajele la hotel, mi-am spus că trebuie să vizitez oraşul acela impresionant, eu aflându-mă în proximitatea celebrei Five Avenue, pe Six Avenue, iar pe Seven Avenue fiind Broadway-ul. Ele sunt paralele şi foarte apropiate. Am luat-o spre Broadway. Am trecut pe lângă prima sală de teatru unde “The Lion King”, se joacă de vreo douăzeci şi ceva de ani, zi de zi, şi deodată aud în spatele meu urlete. Mă gândesc că văd şi eu, pe viu, împuşcături, New York-ul în acţiune, oraşul adevărat. Ei bine, nu!

Era doar o maşină superblindată, cu bodyguarzi masivi. Tocmai ieşise o vedetă şi se urca în maşină. N-am apucat să văd cine.

Dar erau acolo peste 50 de oameni cu aparate foto, cerând autografe.

Am văzut ce-nseamnă adularea vedetei. Nu desfiinţarea ei, ca la noi: ce a făcut, cu cine s-a culcat şi alte chestii de gen. Ce înseamnă să doreşti a fi reprezentat de un om de valoare. Acesta a fost primul sentiment.

SPECTACOLUL LA EL ACASĂ

Stăteam aici patru zile, cu bilet inclus pentru celebrul musichall, al doilea în top, şi anume “Rent”. Aş fi vrut să văd “Mama mia”, primul în top, dar până în decembrie nu mai erau locuri. În zilele respective m-am plimbat prin diverse locaţii culturale: am văzut Metropolitanul, în Lincoln Center, am văzut MoMa, obiective importante de cultură. Stăteam la Hilton, hotel cu peste 50 de etaje.

Aflându-mă în proximitatea Broadway-ului am remarcat un fenomen interesant. Seară de seară dădeam de nişte oameni îmbrăcaţi ca pentru cocktail. Ei bine, mergeau la teatru. Oamenii ăştia veneau din toate colţurile lumii pentru o seară de teatru pe care o respectau cum se cuvine. Se cazau, vizitau, iar seara se îmbrăcau elegant şi mergeau la marile spectacole.

Aici am avut eu revelaţia turismului eminamente teatral. La Viena oamenii merg să vadă un mare spectacol de operă dar vizitează un întreg oraş-muzeu. La Paris, de asemenea. Se întâmplă, în lume, să fie o aglomerare de spaţii culturale unde aoamenii vin de pretutindeni, iar municipalitatea câştigă foarte mulţi bani de pe urma lor.

La New York ce poţi vedea, în afară de o mare aglomerare de oameni şi de clădiri imense?! Ei bine, poţi vedea Broadway-ul.

Municipalitatea poate scoate bani foarte mulţi din Broadway. 49 de teatre, unul lângă altul, pe o stradă întâlnind chiar şi câte trei săli. Oficial. Altfel ele fiind de ordinal sutelor. La agenţia de bilete, este cea mai mare aglomerare din toate locurile publice prin care am trecut eu în America. Dar ce înseamnă Broadway-ul pe dinăuntru, am să vă spun la întâlnirea noastră viitoare.

Categoria: Despre rostul artei cu George Ivascu, Nr. 6 / Noiembrie - Decembrie 2008 | Nici un comentariu

Artă de vânzare

aprilie 2009

Directorul Teatrului Metropolis, George Ivaşcu, vă invită, ediţie de ediţie, să-i fiţi interlocutori într-un dialog despre rostul artei.

Ceea ce doresc eu foarte tare este să răspund unei provocări, venite dintr-o zonă absolut senzaţională. În calitate de artist, mai nou de manager, vreau să mă gândesc şi să vorbesc despre rostul artei. Dacă arta se poate vinde, dacă se poate face comerţ cu arta sau dacă există artă pentru artă. Şi iată-mă acum în marea dilemă a artistului, care spune că este o ipocrizie să susţii că faci artă doar pentru tine. Un artist care spune “eu scriu, dar nu-mi doresc să fiu citit”, minte. Un actor care spune “eu joc, dar nu-mi doresc să am spectatori”, minte şi el.

Despre acest fenomen voi vorbi foarte mult şi aplicat, mai ales în contextul spectacolului de teatru. Şi anume dacă arta actorului şi arta spectacolului trebuie să constituie “obiecte” de vânzare. Iar eu spun că da. De ce? Pentru că povestea asta are un dublu sens: o dată că artistul nu-şi doreşte ca arta lui să rămână anonimă, necunoscută şi neapreciată. A doua, că publicul, atunci când merge la teatru, pleacă la cumpărături de artă.

CUMPĂRĂTORII DE ARTĂ

Vorbeam despre cei care investesc în artă, cumpără artă, colecţionează artă şi nu vreau decât să atrag atenţia că marile catedrale, marile picturi, Capela Sixtină etc., au fost comenzi; iniţial au fost, dacă vreţi, fapte comerciale. Cineva a dat un ban ca să se producă actul artistic. Care la ora asta se cumpără. Să nu-mi spună cineva că nu se vinde extrem de bine tot ceea ce înseamnă turism cultural. Numai noi! Şi chiar cu asta aş începe şirul discuţiilor noastre. Noi nu avem încă mentalitate de capitală turistică. Mă refer aici la turismul cultural, evident. Dacă ne vine un prieten de afară, aproape că nu ştim în ce locuri să-l conducem; nu ştim la ce spectacole să-i rezervăm bilete.

Dacă mergi, de exemplu, la Viena, biletul la operă intră întrun program. Vezi Traviata sau mai ştiu eu ce. Dar ştii sigur care ţi-e drumul. Noi, din păcate, nu avem habar de ceea ce înseamnă turism cultural şi cred că acesta e motivul pentru care românul are impresia că arta nu se vinde. Ba, eu cred că se vinde foarte bine şi abia aştept să mă întorc din America pentru a putea afirma, cu mâna pe inimă, că marile spectacole, marile întreprinderi artistice se pot vinde. Cu condiţia să înţelegem fenomenul.

Noi, din cauza comunismului, am trăit mult timp în condiţiile unui egalitarism al imaginaţie. Dacia 1300 era aceeaşi pentru toţi – diferea doar culoarea – blocurile arătau toate la fel. Aabia acum am intrat într-o uşoară normalizare. Abia acum românul reînvaţă să îşi aleagă obiectul sau subiectul. Televizorul ne-a învăţat să alegem subiectul. Mă uit aici şi nu dincolo. Vreau asta şi nu aia.

La fel se-ntâmplă şi cu arta. “Nu mă interesează arta contemporană, mi-aş dori ceva tradiţional”.

Piaţa culturală a devenit din ce în ce mai diversificată. Este ca un Hypermarket, iar publicul este foarte doritor să consume; doritor să cumpere. Mai lipseşte doar investitorul, care să pună, spectacol de spectacol, câte o piatră de temelie. Despre asta vom vorbi: despre investiţia în artă. O afacere necesară.

Categoria: Despre rostul artei cu George Ivascu, Nr. 5 / Septembrie - Octombrie 2008 | Nici un comentariu

Ziditorul de teatru

aprilie 2009

DOMNULE IVAŞCU, CUM SE VEDE “SCÂNDURA” DIN FOTOLIUL DE DIRECTOR?!

Se vede cu mult mai multă responsabilitate. Până nu demult, scândura, scena, era doar locul în care mă jucam – profesia oferindu-mi şansa de a fi copil toată viaţa – de-a mama, de-a tata, de-a doctorul. Singurul spaţiu de libertate de care m-am bucurat şi mă bucur în mod real. Spaţiul în care trăieşti mereu o altă existenţă. Iar Dumnezeu mi-a dat mie şansa să devin actor, fapt pentru care îi mulţumesc din suflet şi-i rămân recunoscător.

Ei bine, acum, scândura văzută din fotoliul de director, reprezintă, dacă vreţi, provocările imense pe care le poate avea un îndrăgostit de teatru.

Este rolul acela în care eu duc tava actorilor. Îmi place să fiu în slujba colegilor şi prietenilor mei. Întotdeauna mi-am dorit să întâlnesc, în această viaţă, directori de teatru care să iubească actorul. Şi atunci, ce mi-am zis?! Dacă tot am ajuns director, ce-ar trebui să fac eu? Să fiu un director care îşi iubeş te actorul, nu?!

CUM STĂ UN DIRECTOR CU DUŞMANII?

Din păcate, am mulţi duşmani. Prieteni mi-au rămas actorii.

Ei mi-au fost întotdeauna aproape.

Cu siguranţă, munca din fotoliul de director presupune că nu poţi fi, întotdeauna, pe placul tuturor. Lumea te bănuieş te mereu de orice altceva, numai de bune intenţii nu. În consecinţă, la un momentdat, constaţi că ai tot mai mulţi duş- mani. Mă refer la duşmanii din afara teatrului – fie că se află în exteriorul sau în interiorul clă- dirii -, la cei care au cu totul altceva de făcut decât actul artistic, şi care pare că vor, mai degrabă, să distrugă acest proiect decât să-l susţină.

CE ÎNSEAMNĂ METROPOLIS?

Metropolis este primul teatru de proiect din România.

Spaţiul nostru artistic are o tradiţ ie extraordinară prin teatrul de repertoriu cu trupă fixă. Dar ce lipsea Capitalei? Exact un spaţiu al proiectelor. Este finanţ at de municipalitate – fără susţinere nu poţi dezvolta cultura.

Iar lucrurile se-ntâmplă aşa: se depune proiectul, regizorul are o idee, îşi doreşte să monteze un spectacol, face o audiţie şi îşi construieşte distribuţia ideală. Astfel, în cele 14 premiere pe care le-am scos la Metropolis, joacă peste o sută de actori. Total implicaţi, cu tot sufletul, până la capăt.

Pentru că nu o fac din obligaţie!

SE POATE CONSTRUI O AFACERE SOLIDĂ DIN TEATRU?

Actul teatral, în sine, nu poate deveni încă o afacere, aici la noi. Ceea ce nu înseamnă însă că Teatrul Metropolis, ca întreg, nu este pe punctul de a se dezvolta ca afacere. La stadiul la care l-am adus, eu spun că este un teatru-business.

Este suprasolicitat de spectatori. Marile companii au devenit tot mai interesate să ofere angajaţilor lor noi modalităţ i de fidelizare şi relaxare. Au dat temă de casă serviciilor de HR să achiziţioneze diverse pachete culturale. Iar noi răspundem pe măsură. Am decorat într-un anumit fel, construim un lift exterior, am deschis cafeneaua, reamenajăm balconul.

Acesta din urmă este marea noastră surpriză. Va deveni o lojă în care se poate intra direct din cafenea. Îţi iei cafeaua, şampania, dacă vrei, intri acolo şi te aşezi în fotoliu, ca la tine acasă, şi urmăreşti spectacolul.

Totul, extrem de elegant. La ora aceasta, firme foarte importante ne sunt parteneri. Dacă devii partenerul unui spectacol, în afara mediatizării de care ai parte, vei intra în categoria colecţionarilor – ceea ce România nu prea are… A aristocraţ ilor, ca să folosim un termen mai cuprinzător.

LA CE ROLURI VISAŢI ÎN INSTITUT, ŞI CARE DINTRE ELE V-A ADUS, ULTERIOR, O MARE SATISFACŢIE?

Cu mare sinceritate, spun că am avut inconştienţa să nu visez un rol anume, pentru că am păstrat inocenţa copilului care se bucură de fiecare rol ce i se oferă. Dacă aş fi avut opţiuni, aş fi fost, poate, nefericit. Pe când eu m-am bucurat de tot.

Apoi, întâlnirea mea cu “D’ale carnavalului” a fost o şansă minunată.

Toată lumea îmi spunea:

“Ştii cine a jucat rolul tău – Grigore Vasiliu Birlic, Marin Moraru”.

Simţeam o responsabilitatea imensă. Mă implicam în rol mie la sută. Trăiam extraordinar.

După spectacol îmi trebuia două ore să-mi revin. A fost primul rol. Într-un fel, e ca prima dragoste.

LA CE VISEAZĂ, PENTRU MÂINE, DIRECTORUL/ACTORUL/ OMUL GEORGE IVAŞCU?

Toţi trei visăm la sănătate, pentru ca să ne putem bucura de ceea ce am realizat. Personal trăiesc fericirea imensă că la 40 de ani, traversez cea mai frumoasă provocare: să fac… un teatru. Ce poate fi mai frumos decăt să am eu şansa de a construi un teatru, în care vin, de bună voie, artişti de o imensă importanţă?! Am găsit o ruină de clădire, care stătea să cadă, şi am realizat, în mai puţin de doi ani, un lucru minunat.

Pentru care am depus, cu toţii, o muncă incredibilă!

Categoria: Despre rostul artei cu George Ivascu, Nr. 4 / Iulie - August 2008 | Nici un comentariu

Investiţia în artă, un business mereu pe plus

iunie 2009

[View with PicLens]

Directorul Teatrului Metropolis, George Ivaşcu, vă invită să-i fiţi interlocutori într-un dialog despre rostul artei.

Investiţia în artă este, până la urmă, o chestiune de curaj. După cum vă mai spuneam, exact ca la un joc pe bursă. Nu poţi juca fără îndrăzneală, fără un risc asumat, fără curaj. Şi când vorbesc de investitori, vorbesc de oameni care au milioane de euro; care au miliarde de lei, care au făcut aceşti bani din afaceri şi deci ştiu despre ce e vorba, cum se fac banii.

Am să vă dau un exemplu: un proiect în care investeşti 10 mii de euro; sau 20 de mii. Nu cred că-şi pune cineva problema, că poate gândi cineva – din business, desigur – că, oricear fi, aceasta poate constitui o pierdere. Ei bine, aceşti 20 de mii de euro îi dau eu, “cutărel” şi vreau un proiect cu marele actor… X sau Y – ca să nu dau nume. Pentru unii, 20 de mii de euro nu sunt bani, domnule. Sau sunt bani de piaţă, într-o zi, mă rog.

Deci investesc câteva mii şi vreau un spectacol de succes. Hai să facem un calcul matematic! Dacă am investit 10 mii de euro, să spunem, într-un spectacol montat în sala cutare, de 150 de locuri, biletul fiind 25 de lei. Cât se scot doar din reţetă, din încasări? Aproape o mie de euro. În consecinţă, din primele zece reprezentaţii, tu, investitor, ţi-ai scos banii.

Din cea de-a 11-a, eşti pe profit.

Păi vedeţi?! Eu trag concluzia că aici, la noi, e vorba doar de o mentalitate ciudată, care ne împiedică să vedem un adevăr simplu şi care ne face să fim reticenţi la a investi în cultură, într-o carte, în ceva care până la urmă, conform calculelor extrem de simple pe care le-am făcut, cu modestie şi fără vreun fel de exagerare – o sală de 500 de locuri şi un bilet de 50 de lei – ne va conduce, sigur la câştig.

Dacă mai adaugi la calculul meu simplu o activitate bună de marketing, de organizare a unor evenimente, mai pui cinci lei din câştig şi faci o promovare, convenţională sau nu, sigur că voi avea şi mai mult public, şi mai mulţi bani.

Dar eu înţeleg că nu este uşor să treci peste anumite reticenţ e în momentul în care te afli în afara fenomenului. Suntem deja într-un cerc vicios. De afară nu simţi piaţă de artă, nu simţi afacerea, iar în interior fiind nu ai bani. Eu dacă aş avea câteva sute de mii de euro, un milion, ca să nu exagerez, evident aş investi în teatru, în spectacolul de teatru, în businessul de artă. Sunt convins că nu aş pierde, nu aş falimenta afacerea.

Americanii, cât sunt ei de pragmatici, şi cât cântăresc ei totul la centimă, uite că prosperă în tot soiul de afaceri în domeniul artei: filmul, teatrul, cartea – doar câteva experienţe reuşite.

Revenind acasă, acum la noi, la Metropolis sunt câteva spectacole care joacă, de peste zece, douăzeci, treizeci de reprezentaţii cu casa închisă. Nu unul, câteva. Cu sala plină.

Lumea vrea artă, vrea spectacol. Nu mai departe de ieri, când să mă urc în maşină m-au interpelat două doamne, cerândumi ferm să fac, cumva, să poată găsi şi dumnealor bilete.

Arta făcută cu ştiinţă, cu talent şi cu pasiune se vinde mult mai bine decât pâinea caldă. Nu rămâne decât să-i înţelegi rostul. Sigur că în artă, în teatru, nu se dau tunuri financiare peste noapte. Dar beneficiile sunt infinit mai mari, atunci când investeşti bani – pe care v-am demonstrat că-i recuperezi şi intri pe profit după câteva reprezentaţii – dar mai investeşti şi suflet, mai investeşti şi imaginaţie… investeşti în copii, în tineri.

Toate acestea pot fi cuantificate, peste ani, peste generaţii, în cultura unei naţii, a unui popor care, gândind într-un anume fel, trăind într-un anume fel, se dezvoltă ca atare, întorcându-ţi ţie, creator de artă, investitor în artă, investiţia, atât materială cât şi de caracter.

Eu spun că, măcar şi pentru atât, merită.

Categoria: Despre rostul artei cu George Ivascu, Nr. 9 / Mai - Iunie 2009 | Nici un comentariu