Categorii
Despre rostul artei Nr. 5 / Septembrie - Octombrie 2008

Artă de vânzare

Ceea ce doresc eu foarte tare este să răspund unei provocări, venite dintr-o zonă absolut senzaţională. În calitate de artist, mai nou de manager, vreau să mă gândesc şi să vorbesc despre rostul artei.

Directorul Teatrului Metropolis, George Ivaşcu, vă invită, ediţie de ediţie, să-i fiţi interlocutori într-un dialog despre rostul artei.

Ceea ce doresc eu foarte tare este să răspund unei provocări, venite dintr-o zonă absolut senzaţională. În calitate de artist, mai nou de manager, vreau să mă gândesc şi să vorbesc despre rostul artei. Dacă arta se poate vinde, dacă se poate face comerţ cu arta sau dacă există artă pentru artă. Şi iată-mă acum în marea dilemă a artistului, care spune că este o ipocrizie să susţii că faci artă doar pentru tine. Un artist care spune „eu scriu, dar nu-mi doresc să fiu citit”, minte. Un actor care spune „eu joc, dar nu-mi doresc să am spectatori”, minte şi el.

Despre acest fenomen voi vorbi foarte mult şi aplicat, mai ales în contextul spectacolului de teatru. Şi anume dacă arta actorului şi arta spectacolului trebuie să constituie „obiecte” de vânzare. Iar eu spun că da. De ce? Pentru că povestea asta are un dublu sens: o dată că artistul nu-şi doreşte ca arta lui să rămână anonimă, necunoscută şi neapreciată. A doua, că publicul, atunci când merge la teatru, pleacă la cumpărături de artă.

CUMPĂRĂTORII DE ARTĂ

Vorbeam despre cei care investesc în artă, cumpără artă, colecţionează artă şi nu vreau decât să atrag atenţia că marile catedrale, marile picturi, Capela Sixtină etc., au fost comenzi; iniţial au fost, dacă vreţi, fapte comerciale. Cineva a dat un ban ca să se producă actul artistic. Care la ora asta se cumpără. Să nu-mi spună cineva că nu se vinde extrem de bine tot ceea ce înseamnă turism cultural. Numai noi! Şi chiar cu asta aş începe şirul discuţiilor noastre. Noi nu avem încă mentalitate de capitală turistică. Mă refer aici la turismul cultural, evident. Dacă ne vine un prieten de afară, aproape că nu ştim în ce locuri să-l conducem; nu ştim la ce spectacole să-i rezervăm bilete.

Dacă mergi, de exemplu, la Viena, biletul la operă intră întrun program. Vezi Traviata sau mai ştiu eu ce. Dar ştii sigur care ţi-e drumul. Noi, din păcate, nu avem habar de ceea ce înseamnă turism cultural şi cred că acesta e motivul pentru care românul are impresia că arta nu se vinde. Ba, eu cred că se vinde foarte bine şi abia aştept să mă întorc din America pentru a putea afirma, cu mâna pe inimă, că marile spectacole, marile întreprinderi artistice se pot vinde. Cu condiţia să înţelegem fenomenul.

Noi, din cauza comunismului, am trăit mult timp în condiţiile unui egalitarism al imaginaţie. Dacia 1300 era aceeaşi pentru toţi – diferea doar culoarea – blocurile arătau toate la fel. Aabia acum am intrat într-o uşoară normalizare. Abia acum românul reînvaţă să îşi aleagă obiectul sau subiectul. Televizorul ne-a învăţat să alegem subiectul. Mă uit aici şi nu dincolo. Vreau asta şi nu aia.

La fel se-ntâmplă şi cu arta. „Nu mă interesează arta contemporană, mi-aş dori ceva tradiţional”.

Piaţa culturală a devenit din ce în ce mai diversificată. Este ca un Hypermarket, iar publicul este foarte doritor să consume; doritor să cumpere. Mai lipseşte doar investitorul, care să pună, spectacol de spectacol, câte o piatră de temelie. Despre asta vom vorbi: despre investiţia în artă. O afacere necesară.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *